Pe urmele cărților: Robinson Crusoe, adevărata poveste

Oscilând cu disperare între dorința și frica de a fi salvat, singur pe o insulă pustie, un om învață să supraviețuiască bazându-se doar pe ceea ce natura îi poate oferi. Povestea lui, spusă cu multă imaginație și publicată în 1719 va deveni una dintre cele mai îndrăgite povești de aventură din literatură și în opinia multora primul roman adevărat din literatura engleză. Mai mult decât un roman de aventură, parte alegorie creștină, parte manifest politic, parte teorie socială și critică la adresa societății britanice, cele 1000 de bucăți din primul tiraj se vor epuiza rapid. Vor urma numeroase reeditări, iar traducerile în franceză, germană, olandeză, spaniolă și rusă vor face din Crusoe unul dintre cele mai cunoscute personaje fictive din întreaga lume.

În ceea ce îl privește pe autorul celebrului roman, putem spune că Daniel Defoe a trăit o viață la fel de aventuroasă. Închis în mod repetat datorită opoziției sale față de guvernul britanic, Defoe a rămas de multe ori în umbră, de-a lungul vieții sale folosind în jur de 198 pseudonime literare.[1] În vârstă de 59 de ani la momentul apariției romanului „Robinson Crusoe”, Defoe nu s-a putut bucura de succesul financiar. „Nu era o perioadă confortabilă pentru scriitori controversați” afirmă Maximilan Novak, autorul cărții „Daniel Defoe: Master of Fictions – His Life and Ideas„. „Un librar britanic fusese deja spânzurat. Defoe a atacat puterea corporatistă și Biserica Anglicană. Crusoe, cu siguranță i-a adus niște bani, dar el a vândut drepturile de autor și în cele din urmă s-a ales doar cu o fărâmă”.[2]

Daniel Defoe țintuit în stâlpul infamiei. Gravură din 1862, de James Charles Armytage după Eyre Crowe. Parte a colecției National Portrait Gallery: NPG D2258

Trebuie menționat că Defoe a început să scrie ficțiune relativ târziu, el fiind cunoscut în acea perioadă mai mult ca pamfletar, istoric, ziarist, economist și moralist. Andrew Lambert, istoric naval, cunoscut  în special pentru lucrarea „Nelson: Britannia’s God of War„, consideră regretabil faptul că Defoe a rămas în istoria colectivă doar datorită lui Robinson Crusoe. În opinia sa, din vasta operă a autorului se remarca două cărți de o importanță majoră privind comerțul, practic „un manifest pentru o economie globală în continuă expansiune, cu centrul la Londra și legată prin mare și ocean de restul lumii”. [3]  Este vorba despre „A tour thro’ the whole island of Great Britain” și „The Complete English Tradesman„, dar merită menționat și „Atlas Maritimus and Commercialis„.

Să revenim însă la romanul care a devenit o adevărată senzație literară și la povestea din spatele lui. Știți vorba aceea – viața bate filmul; cam așa s-a întâmplat și în realitate, viața lui Alexander Selkirk a depășit-o cu mult pe cea a a lui Crusoe, personajul pe care l-a inspirat, în aproape fiecare aspect. Cine a fost însă Alexander Selkirk, adevăratul Robinson Crusoe și care a fost relația sa cu Defoe?

Pirat și erou, Alexander Selkirk, s-a născut purtând numele de Selcraig, în 1676 în Lower Largo, Scoția, o mică așezare pescărească cu cel mult 1000 de locuitori la acea vreme. Cantitatea limitată de material documentar în legătura cu existența lui a fost deseori exploatată, încă de la începutul anilor 1800, de către numeroși istorici și biografi fascinați de viața adevăratului Robinson Crusoe. Bruce Selcraig, descendent al celui mai mare frate al lui Alexander, John, ne poartă și el într-o scurtă călătorie fascinantă pe urmele rudei sale într-un articol publicat în Smithsonian Magazin.

Conform celei mai vechi lucrări pe marginea acestui subiect datând din 1829, „Viața și aventurile lui Alexander Selkirk” de John Howell, se pare ca tânărul nostru marinar ar fi fost o fire capricioasă și răsfățată, care întotdeauna a știut cum să profite de firea prea îngăduitoare a mamei. Euphan Mackie, mama sa, credea că Alex, cel de al șaptelea fiu al familie, a fost binecuvântat cu noroc și prin urmare ar trebui încurajat să își urmeze visul de a naviga pe mările lumii. Tatăl său, John, își dorea însă ca băiatul să rămână acasă și să ajute în afacerea cu încălțăminte a familiei. Pe marginea viitorului pe care ar fi trebuit să îl îmbrățișeze Alexander, au existat numeroase dispute și conflicte în familie, John amenințând chiar cu dezmoștenirea fiului său. În principiu, aflăm de la nepotul său, că mai toate lucrările biografice se bazează pe o singură sursă, istorisirile bătrânilor din sfatul bisericii locale, care pot fi găsite la Biblioteca Universității St. Andrews. E impresionant să citești despre emoția avută de acesta în momentul în care i s-a permis să atingă documentul îngălbenit și mâncat de vreme, în care a putut descifra o pedeapsă dată pentru „preacurvie” și apoi pe 25 august 1695 înregistrarea că „Alex[ande]r Selchraig, fiul lui John Selchraig” a fost citat  în fața sfatului bisericesc pentru purtarea unor obiecte inadecvate în biserică. La două zile distanță, a putut citi că Alex, pe atunci în vârstă de 19 ani nu s-a prezentat „fiind plecat pe mare, soluționarea se mână până la întoarcerea sa”. Bruce nu a putut afla în ce direcție a navigat Alexander și nici când s-a întors. Unul dintre biografii care s-au ocupat de viața lui Selkirk, Diana Souhami, sugerează că el ar fi plecat într-o expediție scoțiană de colonizare în teritoriul de astăzi al Panama. Dintr-o altă înregistrare din arhivele bisericii aflăm că pe 7 noiembrie 1701 a dat din nou de probleme. Și-a bătut fratele mai mic, cu multă violență, pentru simplu motiv că acesta i-ar fi făcut o glumă. Incidentul a provocat un nou scandal în familie, Alexander atacându-și tatăl, pe fratele său mai mare, John și chiar și pe soția acestuia, Margaret Bell. Câteva zile mai târziu, Alexander își recunoaște păcatul și se căiește în fața întregii congregații, cazul fiind închis. Alt biograf sugerează că Alexander ar fi avut rezultate bune la școală, în special la matematică și geografie. Cu o expediție deja la activ, sătul de viața din Lower Largo, se pare că în 1703, Alexander îl convinge pe corsarul William Dampier că e omul de care are nevoie pentru a naviga în următoarea sa expediție spre America de Sud. Din acest moment, Selcraig devine cunoscut sub numele de Selkirk. Să fi fost o schimbare deliberată de nume pentru a se distanța de trecutul său sau doar o greșeala de scriere?

“William Dampier,” A New Voyage Round World, 1900, From The Library at The Mariners’ Museum, G420.D16.1698.C. rare.

De aici, destinul lui Selkirk se leagă de cel al lui William Dampier, indiscutabil una dintre cele mai complexe figuri din istoria navigației și a pirateriei. Chipeș, conform standardelor de frumusețe ale acelor timpuri, Dampier a fost văzut de mulți ca un marinar plin de cruzime, indecis și chiar incompetent, abia reușind într-o situație să scape nemâncat de către propriul echipaj, judecat de curtea marțială pentru piederea navei de război HMS Roebuck în largul coastelor Australiei. Conform mărturiilor, Dampier era deseori beat la datorie și își înfuria echipajul pentru ca lăsa să îi scape nave sau „uita” să împartă prada. Cu toate acestea, contribuțiile sale ca antropolog amator și naturalist au fost considerabile și este greu de trecut cu vederea faptul că a fost primul care a reușit să navigheze în jurul pământului de trei ori.

Viața tipică de pirat era departe de viziunea romanțată oferită de Hollywood și presupunea nave împuțite datorită animalelor aflate la bord și al excrementelor, echipaje afectate de scorbut și febră galbenă, cadavre aruncate peste bord, multă cruzime și tortură. Mai degrabă, la fel ca în desenele animate, prizonierii luați de către pirați ar fi preferat oricând mersul pe scândură decât tortura la care riscau să fie supuși. Fanii serialului „Black Sails”(Vele negre) cu siguranță își aduc aminte de sadicul Edward Low. Conform unor relatări, se pare că în 1720 acesta ar fi tăiat buzele unui prizonier după care le-a fript în fața nefericitului aflat în agonie. O altă sursă distracție la bordul navelor de pirați, era reprezentată de o practică numită „wooding”, care consta în răsucirea unor corzi subțiri, strâns în jurul capetelor prizonierilor, până când ochii le ieșeau în orbite. Se pare că viața pe o navă de pirați depășea cu mult chiar și desenele animate! Nu este de mirare, deci, că atunci când nave comerciale sau guvernamentale capturau pirați, tratamentul lor era pe măsura legendei care îi învăluia, în consecință lipist de milă. Fostul curator al Muzeului Național de Istorie Maritimă din Greenwich, expert în piraterie, David Cordingly, scrie în cartea sa „Under the Black Flag„,că una dintre practicile obișnuite în coloniile britanice era plasarea piratului capturat într-o cușcă de oțel, în forma corpului uman, suspendată aproape de intrarea într-un port ca avertisment”.

Cert este că niciunul dintre aceste avertismente nu l-au întors din drum pe Selkirk, în septembrie 1703, când cele două nave ale lui Dampier, „St. George” de 320 de tone și „Cinque Ports” de 120 de tone se pregăteau să părăsească portul Kinsale din Irlanda cu destinația America de Sud. După standardele Marinei Britanice, navele erau mici și, în plus, pline de oameni disperați, deci se poate concluziona că echipajul era conștient de pericolul cu care se confrunta. „St. George”, conform lui Souhami, avea la bord provizii pentru 8 luni, 5 ancore, 2 seturi de vele, 22 de tunuri, 100 de arme de calibru mic, 30 de butoaie cu praf de pușcă și de cinci ori mai mulți oameni la bord – 120 – decât s-ar fi putut acomoda, necesari însă pentru a ajuta cu navigarea eventualelor nave capturate, și totodată o recunoaștere morbidă a zecilor de oameni care urmau să fie pierduți fie în luptă, fie de boală, ori pur și simplu, dezertând.

Conform mărturiilor lui William Funnel, secundul lui Dampier, voiajul a început prost iar situația s-a înrăutățit în scurt timp. După 2 săptămâni, 50 de mile însemnând o zi bună de navigație în viziunea lui Selkirk, navele au ajuns pe insula portugheză Madeira, apoi pe insula Capului Verde, important port de sclavi, iar de aici au traversat Atlanticul spre Brazilia. Necazurile au pornit din prima noapte când încă se aflau în Irlanda și Dampier, beat fiind, a avut un argument violent cu un ofițer, disensiunile răspândindu-se rapid în rândul echipajului. Până în octombrie echipajul se săturase deja de biscuiții vechi, de mazăre uscată și carne sărată. Doreau carne și legume proaspete, dar trebuiau să se mulțumească doar cu câte un rechin, delfin sau alt vânat ocazional. În plus, ca pe cele mai multe nave din acele timpuri, oamenii erau nevoiți să doarmă în haine ude și paturi putrezite; un adevărat incubator pentru dizenterie și tifos! După nici o lună de zile, 15 bărbați aveau deja febră în timp ce alții erau afectați de scorbut. De altfel, scorbutul, o deficiență de vitamina C, revendica mai multe vieți pe mare decât bolile contagioase, focurile de armă sau naufragiul. Vor mai trece câteva decenii până când vestitul căpitan James Cook, va introduce varza murată, pe lista de provizii obligatoriu de avut la bordul vaselor cu care naviga!

Când căpitanul Charles Pickering a murit de febră, la sfârșitul lui noiembrie, situația la bordul „Cinque Ports” s-a înrăutățit. Comanda a fost preluată de locotenentul său, Thomas Stradling, un marinar tânăr, de origine aristocrată și prin urmare detestat de echipaj. Au existat lupte și revolte mocnite la bord, în timp ce navigau de-a lungul coastei Braziliei. Proviziile de carne și cereale s-au umplut de gândaci și au fost contaminate de excrementele de șobolani.

În februarie 1704, ambele nave au reușit să lase în urmă furtunile care brăzdau Capul Horn, însă continuându-și drumul de-a lungul coastei chiliene s-au pierdut din vedere. „Cinque Ports” a ancorat într-un punct de întâlnire, pe una dintre insulele din arhipelagul aflat la vest de Valparaiso, însă echipajul a început din nou să amenințe cu revolta împotriva lui Stradling. Dampier a apărut la timp pentru a calma spiritele, dar la scurt timp s-a confruntat și el cu nemulțumirea din rândul propriului echipaj, care cerea să atace mai multe nave. Cele două nave părăsesc insula în martie 1704 și își continuă jafurile de-a lungul coastelor peruane și mexicane. Tensiunile apar din nou, Stradling numindu-l pe Dampier, un bețiv trădător, care fură partea din jaf a echipajului, laș când e vorba de luptă și un lăudăros care lasă prada să îi scape printre degete.

În urma conflictului, în mai, „Cinque Ports” se desparte de „St George” și își petrece vara piratând pe cont propriu. Din septembrie nava începe să ia serios apă, echipajul fiind nevoit să stea cu schimbul zi și noapte, pentru a scoate apa. Selkirk este de părere că nava este atât de afectată de viermi încât are nevoie de reparații imediate la catarge și podele. Se văd astfel nevoiți să revină la siguranța relativă a insulei Juan Fernandez, un loc retras și nelocuit, bun însă ca oamenii să se repună pe picioare. În scurt timp, Selkirk vede tot mai mult în acest loc o posibilă salvare. După o lună pe insulă „Cinque Ports” își reface proviziile, însă nu scapă de contaminarea cu viermi. Stradling ordonă ridicarea ancorei și părăsirea golfului Cumberland, însă Selkirk refuză să îndeplinească ordinul și sfătuiește echipajul să procedeze la fel. El era convins că în starea în care se afla nava, nu avea cum să reziste în ape deschise. Stradling l-a luat în derâdere pe Selkirk, declanșând violența acestuia. Simțind că nu poate da înapoi fără a părea slab în fața echipajului, Selkirk este lăsat pe uscat împreună cu așternutul lui, o muschetă, un pistol, praf de pușcă, un topor, un cuțit, câteva unelte de navigare, un ceaun, două livre de tutun, niște brânză și gem, un butoi de rom și Biblia lui. Nu mai era doar un simplu răsculat, cea mai importantă decizie din viața lui fusese luată. În scurt timp însă a fost cuprins de regrete și teamă, probabil și datorită faptului că niciun alt membru din echipaj nu i se alăturase. A început să facă semne disperate spre navă pentru a fi primit înapoi. Căpitanul îl urmărea cu amuzament, dorind astfel să transmită un semnal cât se poate de clar echipajului indisciplinat: oricine se nesupune ordinelor poate să fie lăsat în urmă.

Vedere asupra Golfului Cumberland, Insula Juan Fernandez(Acum RobinsonCrusoe Island). Gravură apărută în cartea „A voyage round the world, in the years MDCCXL, I, II, III, IV.” scrisă de George Anson. Dată: 7148. Sursă – Colecția „JCB Archive of Early American Images”, Link – http://jcb.lunaimaging.com/luna/servlet/detail/JCB~1~1~501036~115901305:A-view-of-Cumberland-Bay-at-the-Isl#

După furia care l-a cuprins ca urmare a situației în care singur s-a băgat, Selkirk se întoarce resemnat cu fața spre insulă, convins fiind că nu vor trece mai mult de câteva zile până când va fi salvat de o altă navă. S-a înșelat însă amarnic. Au fost nevoie de 4 ani și 4 luni.

Nu există nicio evidență cum că Selkirk ar fi păstrat un jurnal. Majoritatea istoricilor contestă însă ipoteza că ar fi fost analfabet. Ceea ce știm în prezent despre timpul său petrecut pe insulă provine din două surse. Prima este Căpitanul Woodes Rogers(Da, da, nu vă înșelați! E același Woodes Rogers din „Black Sails”, viitor guvernator al Bahamasului), un corsar englez distins(sau un pirat disprețuit, daca e să privim din perspectiva spaniolilor), autorul cărții „A Cruising Voyage Round the World„, volum de memorii despre expediția în jurul lumii din 1708-1711. A doua sursă este eseistul și dramaturgul englez Richard Steele, care i-a luat personal interviuri lui Selkirk pentru a le publica în revista „The Englishman”.

Potrivit ambelor surse, în primele luni, Selkirk a fost atât de deprimat încât deseori s-a gândit la sinucidere. Muniția de care dispunea era însă puțină și trebuia folosită cu chibzuință. Nu de puține ori se bucura de foamea care îi rodea stomacul, doar pentru că mintea îi era ocupată cu alte gânduri decât sinuciderea. Îl ajutase și faptul că auzise povești de la Dampier despre alți marinari care supraviețuiseră pe Juan Fernandez, unul timp de 5 ani, altul, un indian Moskito, numit Will, timp de 3 ani. De altfel, se crede ca acesta din urmă ar fi fost cel care a inspirat personajul Friday. Foci elefant, Mirounga leonina, cântărind peste 2 tone, îi chinuiau nopțile cu țipătul lor de jale, șobolani proveniți de pe navele europene îi sfâșiau noaptea hainele și îl mușcau de picioare. Au trecut câteva luni până când a fost capabil să domesticească câteva pisici sălbatice, care îl vor ajuta în misiunea de exterminare a șobolanilor și vor ajunge să îi țină de urât.

Dacă găsirea unui adăpost și a surselor de hrană nu au fost o problemă pe această insulă verde, păstrarea sănătății mintale a fost o permanentă provocare. Pește și homar era din belșug. Foci pentru blană, al fel. Caprele de pe insulă îi furnizau carne, lapte și piei. Napi, măcriș, ardei iute și altele se găseau din plin. Lipseau doar pâinea și sarea. Pe măsură ce timpul a trecut a devenit tot mai agil, astfel că într-un final a reușit să alerge desculț fără a mai simți durere în tălpi. Devenise abil în urmărirea caprelor pe dealurile abrupte, de deasupra golfului. Focul a reușit să îl pornească  cu cremenele de la muschetă și cu lemn de piper și în mare parte încerca să îl păstreze zi și noapte, încercând însă să ascundă flăcările și fumul de eventualele echipaje spaniole. Spaniolii erau cunoscuți pentru torturarea prizonierilor sau pentru transformarea lor în sclavi pe care îi duceau la muncă în minele din America de Sud. Selkirk mărturisește că a reușit cu greu să scape de un grup de urmăritori spanioli, cățărându-se și ascunzându-se într-un copac. Starea de spirit încerca să și-o păstreze cât mai ridicată cântând imnuri sau spunând rugăciuni. „Spunea că a fost un mai bun creștin în singurătate și izolare decât oricând în trecut”, a notat Rogers. Se pare că la un moment dat Selkirk și-a îmbrățișat noua viață, iar această simplitate curată în care a fost nevoit să supraviețuiască l-a ajutat să se cunoască și înțeleagă mai ușor. Complet împăcat cu noua lui condiție, nota Steele, viața lui a devenit o sărbătoare continuă, iar el a devenit o persoană cu mult mai veselă decât a fost vreodată. A învățat să trăiască fără vicii, fără tutun și alcool, chiar și fără sare și s-a regăsit fascinat de păsări colibri și țestoase, ignorate până atunci din încăpățânare și furie. Oră de oră, însă, survola întinderea mării în căutarea unei salvări.

Din vârful unei creste, la peste 500 de metri deasupra așezării, de acum, San Bautista, nu doar că vedea la kilometri depărtare în orice direcție, avantaj care îi dădea un avans de o oră, două, pentru a se ascunde de orice echipaj spaniol, dar frumusețea peisajului îi întărea și spiritul. Nu poți să nu te întrebi oare ce a simți în acea zi frumoasă de 2 februarie 1709, când la orizont a apărut nava „Duke”, aflată sub comanda căpitanului Woodes Rogers.

Pe atunci, Selkirk semăna mai degrabă cu o fiară, pe două picioare, barbă și păr lung, îmbrăcat în piei de capră, care din lipsă de conversație, aproape că și-a uitat limba, reușind cu greu să rostească jumătăți de cuvinte. A împărțit cu oamenii lui Rogers, supă de capră și a încercat cum a putut să le spună povestea sa de supraviețuire. Poate că nu l-ar fi crezut, dacă secundul lui Rogers nu ar fi fost chiar William Dampier, care l-a recunoscut pe fostul tovarăș din expediția „St. Geroge” și „Cinque Ports”. Va afla astfel, de la Dampier, că nu se înșelase în privința sorții navei „Cinque Ports”. La scurt timp după abandonarea lui Selkirk în 1704, nava s-a scufundat în largul coastei peruane. Doar Stradling și o mână de oameni au reușit să scape cu viață însă au fost în scurt timp luați prizonieri de către spanioli. Rogers l-a ajutat pe Selkirk să se bărbierească și i-a procurat haine. Echipajul i-a adus mâncare, însă după anii de dietă cu pește, fructe și legume proaspete, rațiile vechi și sărate i-au căzut greu la stomac. Picioarele întărite și umflate s-au acomodat cu greu cu încălțămintea. Ca un semn de recunoaștere a calităților sale dar probabil și ca o formă de răscumpărare a calvarului prin care a trecut, Rogers i-a acordat postul de navigator.

„Duke” a mai rămas aproape 2 ani în apele din jurul coastelor Peru și Ecuador, jefuind cu succes galioane spaniole și localități de coastă. S-au întors la Londra, abia în ocotmbrie 1711, la 8 ani după plecarea lui Selkirk.

Woodes Rogers și Richard Steele, Ambii au scris despre viața lui Selkirk pe insulă, în 1712 și 1713, oferindu-i lui Selkirk și familiei sale o faimă la care nu ar fi îndrăznit să viseze. În anii care au urmat Selkirk a devenit o celebritate, oarecum excentrică, dacă e să luăm drept credibile zvonurile că ar fi fost căsătorit cu două femei în același timp. Se îmbogățise primindu-și partea din bogățiile prăduite de „Duke”, aproximativ 800 de lire sterline, iar timp de aproape 2 ani, a rătăcit din pub în pub, în Bristol și Londra, spunându-și aventurile din mările sudului, pe mese și halbe de bere gratuite. La câteva luni după prima întâlnire, Steele observă că „omul vesel” părea acum doborât de lume. „Valorez acum 800 de lire și totuși nu am fost niciodată mai fericit ca atunci când nu valoram nici 2 parale” avea să i se confeseze Selkirk. Când în sfârșit s-a întors în Lower Largo, și-a evitat pe cât posibil rudele. Unii biografi susțin, deși alții se îndoiesc vehement, că Selkirk ar fi încercat să-și reproducă cele mai bune momente ale existenței lui pe Juan Fernanedez, construindu-și un adăpost sub forma unei peșteri în spatele casei tatălui său. Cert este că s-a izolat de lume, apucându-se din nou de băut și luptându-se din nou cu firea sa agresivă.

Cam în aceeași perioadă, Daniel Defoe, cunoscut activist politic și scriitor, devine intrigat de povestea lui Selkirk. Istoricii încă dezbat dacă cei doi s-au întâlnit personal. Defoe ar fi avut de câștigat dacă ar fi susținut acest lucru, dar nu a făcut-o niciodată. Însă Defoe s-a întâlnit cu Woodes Rogers, cei doi cunoscându-se și fiind prieteni, și puțini mai sunt cei care contestă sursa de inspirație a ceea ce va deveni unul dintre cele mai îndrăgite romane ale tuturor timpurilor.

În momentul publicării romanului „Robinson Crusoe”, Selkirk avea 43 de ani. Nu va rezista mult timp pe uscat, astfel în noiembrie 1720, la 44 de ani, va reveni la singurul mod de viață care a însemnat vreodată ceva pentru el. Se va întoarce pe mare, ca secund pe nava de război HMS Weymouth, cu destinația Guineea si Coasta de Aur a Africii în căutare de pirați. Se va dovedi a fi o altă călătorie blestemată, bântuită de febră galbenă și probabil tifoidă. În toate călătoriile sale, Selkirk nu a mai văzut atâtea morți cauzate de febră. Jurnalul de bord va înregistra zeci de decese, în termen de un an, uneori chiar și 3 sau 4 decese pe zi. La 13 decembrie 1721, în jurnal se înregistrează încă un deces. „Nord, spre nord-vest. Ușoară briză. Am scos 3 englezi de pe o navă olandeză la ora 8 seara. Alexander Selkirk a decedat.”[1] Aruncat peste bord, alături de ceilalți, odihnește undeva în marea care l-a chemat toată viața.

Robinson Crusoe, de Daniel Defoe, ediția din 1719

Recentele descoperiri arheologice certifică, ceea ce până acum era doar o ipoteză: existența lui Selkirk pe insula Juan Fernandez. Cea mai convingătoare dovadă este descoperirea unui fragment dintr-o pereche de separatoare de navigație, care ar fi putut aparține doar unui stăpân de vas sau navigator, sugerând că ar fi vorba de Selkirk. Dr. David Caldwell de la National Museums Scotland, care a ajutat la săpături, a declarat că descoperirea confirmă în cele din urmă și locul taberei. „Dovezile descoperite coroborează cu poveștile șederii lui Selkirk pe insulă și oferă o perspectivă fascinantă asupra șederii lui”. „În adâncul meu sunt mulțumit că acesta este locul în care Selkirk și-a înființat tabăra. N-am crezut că avem vreo șansă să o găsim, dar descoperirea separatoarelor s-a dovedit a fi crucială”, mărturisește acesta.[2] 

Însă despre această insulă și moștenirea turistică a lui Crusoe, mai multe detalii într-un viitor articol.

Surse:

[1] – en.wikipedia.org

[2] – Smithsonian Magazine, „The Real Robinson Crusoe” by Bruce Selcraig, July 2005;

[3] – Spectator UK, „The Story Behind the Story of Robinson Crusoe” by Sara Wheeler, September 2016

[4] – The Telegraph UK, „Mystery of Alexander Selkirk the Real Robinson Crusoe Solved” by Richard Alleyne, October 2008.

*Imagine header – ilustratie de N. C. Wyeth, pentru editia din 1920 a romanului / paintingpost.blogspot.com

 

 

Cartea Mea

Cartea Mea

Aici, la „Cartea mea”, iubim cărțile. Iubim călătoriile. Iubim să citim pentru a cunoaște locuri, oameni și vremuri sau pentru a ne aminti de un loc drag. În vacanțe avem întotdeauna o carte la noi, strâns legată de locul pe care îl vizităm. Alteori, pentru că deși ne-am dori sa ajungem în toate colțurile planetei, ne este imposibil, ne mulțumim sa descoperim lumea din cărti. Alteori, ne planificăm călătoriile (și) în funcție de carțile citite. Prin urmarea „Cartea mea” încearcă să îmbine două pasiuni –lectura și călătoriile.
Cartea Mea

Lasă un răspuns

Shares