România văzuta de străini

România văzută de străini în patru cărți. Un american, un francez, un englez și un olandez au surpins peisajul și realitățile cotidiene ale României în diferite perioade ale formării, transformării și existenței sale. Am încercat să aleg patru mărturii care să surpindă nu doar diferite perioade din istoria noastră, dar și specificul unor regiuni căci istoria noastră nu poate fi înțeleasă decât în strânsă legătură cu vecinii noștri. Trecutul nostru e strâns legat de cel al ungurilor, turcilor, grecilor, rușilor, polonilor, albanezilor, sârbilor, sașilor și șvabilor, ca parte a unei zone geografice în care relațiile, la orice nivel, nu au fost niciodată simple. Din Valahia cu parfum oriental, la mânăstirile de influență bizantină din Bucovina și tărâmul de basm al Transilvaniei, România a surprins de fiecare dată călătorul străin.

James O. Noyes, chirurg în armata otomană, România, țară de hotar între creștini și turci cu aventuri din călătoria prin Europa Răsăriteană și Asia Apuseană, 1854, editura Humanitas, 2016

Provenit dintr-o familie de coloniști englezi care a pus bazele coloniei Massachusetts și cu un strămoș fondator al Universității Yale, James Oscar Noyes termină studiile de medicină la Harvard și mai apoi le aprofundează la Viena. Însetat de aventură și cunoaștere se decide să participe la cel mai important eveniment al epocii, Războiul Crimeii. Alături de alți aventurieri occidentali se alătură forțelor otomane la București, unde este înrolat în corpul medical al armatei lui Omer pașa. Ulterior devine corespondent de presă și chiar proprietare și editor-șef al unei prestigioase reviste culturale din New York, Knickerbocker. Întors acasă în 1858, la patru ani de la debutul marii aventuri, publică prima carte despre români, scrisă de un american. O frescă importantă a unei Românii care își face apariția pe marea hartă a lumii. Un reportaj de călătorie romantic pe alocuri, surprinzător și franc, o mărturie valoroasă a moravurilor, a tradițiilor și a priveliștilor din Valahia, bazată pe experiențe directe dar și pe o amplă documentare. Cu atât mai valoros cu cât contextul geografic, politic și cultural este tratat cu multă serioazitate.

În timp ce coboram pe Dunăre, un alt călător mă informase că Bucureștii erau un oraș cu distanțe imense, fălindu-se cu mai mult lux decât Parisul sau Londra. Nobilii rău-voitori care dețin sclavi nu permit organizarea unui recensământ corect, dar înmulțind numărul de case din Bucuresți cu un număr de cinci persoane obținem o populație de o sută de mii de suflete. Bucureștii au devenit capitala Valahiei în secolul al XVII-lea. Orașul acoperă o suprafață aproape la fel de mare ca Parisul. Este așezat pe Dâmbovița, un mic râu care izvorăște din Carpați și se varsă în Argeș la mică distanță de oraș. Potrivit unei zicale din popor, redată la începutul capitolului, cei care au băut din apa dulce a Dâmboviței zăbovesc cu drag de-a lungul malurilor sale. Așa s-ar putea explica apariția frecventă a rușilor la Bucuresți, dar eu, pentru că apa mâloasă și pututroasă e însăși „mama câinilor morți”, am evitat-o pe cât mi-a fost posibil.

Singurele clădiri din București care merită a fi amintite sunt Hanul lui Manuc bei, Spitalul Brâncovenesc și Spitalul Colțea, cu turnul său ciudat, construit în 1715 de soldații lui Carol XII, căzut astăzi în ruină. „Orașul Păcii”, după cum sugerează numele de București, e alcătuit din palate și cocioabe. E mai degrabă o adunătura de sate mai mari. Ici vezi grădini minunate, cu alei și flori aranjate cu mult gust, iar colo smârcuri care se inundă la fiecare primăvară și unde broaștele și gușterii țin necontenite concerte. Străzile prăpădite, pavate cu piatră sau cu bușteni dispuși transversal, sunt înecate iarna în noroi adânc și acoperite vara cu praf gros.

La București, mersul pe jos este un lux, iar trăsura, dimpotrivă, o necesitate. Cine și-o poate permite se deplasează călare; servitorul ia trăsura când are de îndeplinit un comision. Trăsura este, de fapt, un simbol al respectabilității, căci a merge pe jos la București e ca și cum ai merge desculț în altă parte a lumii. Străzile sunt mereu pline de vehicule care gonesc cu dușmănie prin noroi sau colb. Mania pentru aceste atelaje este atât de puternică, încât vezi adesea un boier călătorind într-o trăsură stridentă adusă de la Viena, trasă de cele mai amărâte gloabe de sânge pur valah, cu vizitii țigani în zdrențe. Ici vezi niște țărani îmbrăcați în blăni de oaie ducându-și teleaga cu lemne sau fân, dincolo trec magnifice atelaje cu cai superbi și lachei înfierbântați, în pitoreștile costume ungurești sau albaneze. Ba ne apropiem de palatul unui boier, palat care se dovedește a fi, de fapt, o surpătură văruită care stă să se prăbușească, ba traversăm locuri largi în care țiganii pe jumătate goi își înalță corturile ori locuiesc în cea mai cruntă mizerie pe sub niște scânduri rezemate de vreun zid. N-am mai văzut niciodată luxul și sărăcia, frumusețea și sluțenia alăturate într-un contrast atât de izbitor. E un adevărat carnaval al civilizației, așa cum de întâmplă atunci când libertatea și sclavia viețuiesc alături. Boierii sunt dornici să se bucure de libertatea constituțională, dar casele lor sunt pline de sclavi. Intriga ia locul politicii; partidele înlocuiesc naționalitatea. În București răsună un concert neîncetat de serbări, distracții, nechezat de cai, urlete de câini și suspine de sclavi. Aici poți vedea cel mai ciudat amestec de costume asiatice și maniere europene. Mulți dintre boierii bătrâni se îmbracă în bogatul costum turcesc, cu excepția calpacului înalt, în formă de pară, care a luat locul grațiosului turban. Doamnele se gătesc după ultima modă de la Paris, iar servitorii lor poartă veșmintele largi și culorile strălucitoare ale albanezilor.

Mulți boieri au fizionomie specific grecească. Educația fanariotă îi face fuduli, bănuitori, risipitori la vorbă, trufași când sunt bogați și slabi când se găsesc la nevoie. Sunt de o precocitate remarcabilă, fiind bărbați la cincisprezece ani și politicieni la douăzeci. Deși dornici de civilizație și de a-și dezvolta nația, bucureștenii sunt lipsiți de adevărata pasiune pentru principii, lipsiți de patriotism, de recunoștința pentru serviciile aduse, dezbinați și mult prea mândri de o noblețe care, de cele mai multeori, e lipsită de avere, talent sau atestare. Călătoresc mult în străinătate și virtutea lor de căpătâi e ospitalitatea.

Femeile valahe din București au tenul blând și deschis și trăsăturile delictate, specifice frumuseții orientale. […] Femeile daco-romane de condiție consideră, că, la urma urmei, e bine să le fie credincioase soților, însă e cu totul nepotrivit să le fie necredincioase amanților. Mariajul e insultat din greu la București, iar divorțurile sunt acordate adesea pentru cele mai banale motive. „Le-ați văzut dansând mazurca?” întreba un boier valah pe călătorul francez St.-Marc Girardin. „Da!” „Foarte bine! La noi, căsătoria seamănă puțin cu mazurca, căci doamnele noastre fac un tur cu un cavaler și apoi se întorc cu altul.” Multe dintre ele au cel puțin tot atâta minte cât soții lor, fiind chiar mai capabile de lucruri mari decât aceștia.

România, țară de hotar între creștini și turci

România, țară de hotar între creștini și turci

In anul 1854, atras de mirajul Orientului, un tanar doctor din Statele Unite porneste spre teatrele de lupta ale Razboiului Crimeii, dornic sa fie martorul marilor fapte ale timpului sau. In calatoria de la Viena la Constantinopol face oprirea obligatorie la Bucuresti, unde misteriosul Stephen Lakeman, alias Mazar pasa, ii gaseste un post de chirurg in armata otomana. Patru ani mai tarziu, intors acasa, va publica prima carte despre romani scrisa de un american – o marturie pretioasa a momentului istoric in care „latinii de la Dunarea de Jos“ patrund in constiinta Occidentului. More info →
Contele de Saint-Aulaire, Însemnările unui diplomat de altădată în România, 1916-1920, editura Humanitas, 2017

Lăsând în urmă contextul care a condus la realizarea Micii Uniri, intrăm în culisele Marii Uniri, alături de Auguste-Félix-Charles de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire, descendent al unei vechi familii aristocrate franceze, cu o strălucită carieră diplomatică în Tunisia, Maroc, Peru, Chile, Brazilia, Austro-Ungaria, România sau Anglia, director al prestigioasei publicaţii Revue d’histoire diplomatique, și autor în cotidianul conservator Le Figaro dar și autorul unor biografii precum Richelieu (1930), Talleyrand (1936), François-Joseph (1945), Mazarin (1946).  Numit ministru plenipotențiar al Franței la București, reușește în câteva săptămâni să înlăture îndoieli și să obțină angajamentul României alături de Antantă, contribuind decisiv, împreună cu Misiunea Militară Franceză condusă de generalul Berthelot, la netezirea relațiilor României cu Aliații și la reorganizarea țării atât în timpul refugiului la Iași împreună cu familia regală, cât și după încheierea războiului. O lectură foarte interesantă, mai ales în contextul Anului Centenar, contele de Saint-Aulaire fiind una dintre personalitățile marcante care și-au pus în mod deosebit amprenta pe destinul ţării noastre în cursul negocierilor de pace, în urma cărora s-a înfăptuit România Mare. Sentimentele de ataşament fierbinte pentru ţara noastră prezente în volumul de memorii publicat de Saint-Aulaire la adânci bătrâneţi, cu puţin înainte de moarte, cu siguranță vor surprinde.

„Ușurința relativă cu care armata română, în ciuda acestei ostilități, extirpă cancerul ruso-maghiar pe care marii aliați se străduiseră să-l agraveze, reprezenta încă o condamnare a politicii lor de pasivitate și de complicitate alternative față de Moscova. Pentru a termina odată cu bolșevismul, o lovitură de pumn dată acestui paralitic ar fi fost de ajuns. Aliații au preferat să-i atace pe români, să instituie o comisie interaliată pentru a supraveghea rechizițiile lor și pentru a le interzice recuperarea obiectelor furate de unguri în timpul ocupației. Li s-au imputat jafurile comise de bolșevici. Nu li s-au lăsat decât 50 de locomotive din cele 1200 luate de inamic. Aliații îi tratau pe români ca pe dușmani, în timp ce foștii lor dușmani, ungurii, îi tratau ca pe eliberatori. Campania împotriva lor era condusă îndeosebi de israeliți, în timp ce românii, prea umani și iscusiți politicieni pentru a-i persecuta pe evrei, i-au apărat, nu fără greutate, pe cei din Ungaria, amenințați cu pogromuri de populația care-i făcea răspunzători de teroarea roșie.

Bogăția României constituia pentru ea atunci o slăbiciune, dând oamenilor de afaceri americani o posibilitate de șantaj, îndeosebi domnului Hoover, viitorul președinte al Statelor Unite, care, pe atunci, dicta în ceea ce privește aprovizionaea în Europa. El subordona aprovizionarea României, sleită de război, unor concesiuni industriale în folosul unui grup de financiari evrei din America, amenințând-o cu pierderea „sprijinului Amercii la Conferință”. […]

Potrivit acestui adagiu, falșii creștini care, protejându-l pe Bela Kun, au deschis bolșevismului porțile occidentului și nu au iertat românilor faptul că le-au zăvorât, sunt într-adevăr diabolici, căci au perseverat în eroare chiar și după ce a fost evident că această eroare devine nebunie sau crimă. Guvernul francez, oficial cel mai puțin creștin, a fost totuși cel mai angelic, căci va ieși din eroare, pentru prea puțin timp, înaintea puritanilor de la Londra și de la Washington. La București era imposibil să ne lăsăm înșelați. Suferisem prea mult din cauza bolșevismului și aveam în fața ochilor prea mulți oameni care sufereau și mai mult ca noi. În fiecare zi soseau refugiați ruși, despuiați de toate bunurile lor și plângând moartea groaznică a unora dintre ai lor. Îndurau necazurile cu ceva ce nu pot numi stoicism admirabil, căci umila supunere la voința divină era mai tare decât mândria. Eu erau adevărații persecutați, cu complicitatea fariseilor de la Consiliul suprem.

Printre acești refugiați erau numeroși evadați care proveneau din diverse lagăre de concentrare și nu se cunoșteau între ei. Concordanța mărturiilor lor înspăimântătoare ne lămuarea deci asupra îngrozitorului regim din „infernul alb”, Siberia. […]

La București, groaza față de Soviete și dragostea pentru Franța creșteau concomitent, parcă în funcție una de cealaltă. În ziua intrării triumfale a suveranilor în capitala lor, împreună cu generalul Berthelot, lumea a observat că, trecând în revistă detașamentele aliate, ei s-au aplecat mai îndelung și mai adânc în fața drapelului francez decât în fața tuturor celorlalte. Se știe că, în ciuda a tot ce ne reproșa în mod nejustificat Clemenceau nu se asocia cu ostilitatea Consiliului suprem decât constrâns și forțat de subordonarea noastră generală la politica anglo-saxonă și că, stimulat de unanimitatea opiniei publice franceze, intervenea pentru a asigura pe cât posibil, aprovizionarea americană a României cu firimiturile rămase din ajutorul american dat Ungariei bolșevizate.

Franța nu se tocmea în ceea ce privește aprovizionarea intelectuală care i se cerea, și i se cerea numai ei. În 1919, revenirea la „regat” a provinciilor surori, Transilvania, Bucovina, Basarabia, marcate de cultura germano-maghiară, sau de lipsa de cultură rusă, punea o problemă de unificare, începând cu cea a programelor școlare menite să răspândească spiritul latin în populațiile acestor teritorii. O astfel de sarcină depășea mijloacele universităților de la București și de la Iași. Eminenții lor profesori, formați prin metodele noastre și deseori de dascălii noștri, dar ale căror efective nu mai corespundeau imperativelor noi, erau cei dintâi care ne cereau întăriri pentru a sprijini România intelectual, așa cum o sprijinisem din punct de vedere militar, când națiunea se contopea cu armata. Fără nicio presiune din partea noastră, guvernul român ne adresa o cerere în acest scop. […]

Guvernul român n-o așteptase să vină pentru a dubla orele închinate învățării limbii franceze, apoi pentru a decreta obligativitatea ei în toate școlile primare și secundare. În virtutea unei convenții semnate de domnul Angelescu, ministrul instrucțiunii publice, și de Lucien Poincare, un prim lot de treizeci de profesori francezi și de lectori, detașați pe lângă catedrele de franceză din toate universitățile, atât în noile provincii cât și în Vechiul Regat, a sosit în România unde i s-a făcut o primire frățească. Azi, mai mulți dintre ei își dorm somnul de veci în pământ românesc.

Prestigiul Franței în România a atins punctul culminant în 1921, în ziua încoronării regelui Ferdinand la Alba Iulia, în Transilvania. Regele mă poftise cu titlu personal la această festivitate.

Însemnările unui diplomat de altădată în România, 1916–1920

Însemnările unui diplomat de altădată în România, 1916–1920

"Dacă aş încerca, schiţând-o numai, să evoc icoana suferinţelor care copleşeau România, spre a-i găsi un loc într-un imaginar muzeu al frumuseţilor morale, ar trebui să aşez în sala capodoperelor această ţară ale cărei virtuţi se ridică la înălţimea suferinţelor şi chiar mai sus." More info →
Sir Sacheverell Sitwell, Călătorie în România, editura Humanitas, 2011

Dacă Însemnările unui diplomat de altădată surprind cititorul, jurnalul de călătorie al excentricului Sir Sacheverell Sitwell poet, eseist, memorialist și critic de artă, nu va face decât să reconfirme fascinația aristocrației britanice pentru acest colț exotic de lume. Venit în România la invitația prințesei Ana-Maria Callimachi, Sitwell va publica în 1938 la Londra volumul Roumanian Journey, splendid tipărit şi legat, îmbogăţit cu fotografii în alb-negru de o frumuseţe extraordinară și extrem de bine primit de public. O adevărată declarație de dragoste pentru tot ceea ce înseamnă artă românească, moștenitoare a culturii bizantine, volumul este un document complex şi emoţionant despre România interbelică, aşa cum apare ea unui călător străin cu un ochi mai mult decât critic. Românie vizitată de Sitwell la acea vreme, se afla la cea mai mare întindere teritorială şi, în consecinţă, la cea mai diversă înfăţişare culturală şi etnografică, un regat prosper şi tolerant, deopotrivă modern şi tradiţional, în care toţi locuitorii săi trăiesc în linişte şi pace. Un volum interesant și datorită faptului că printre rândurile sale, intelectualului nu îi scapă eventualele posibile probleme care vor conduce la pierderea acestui paradis pentru totdeauna. Despre acest volum, pe care l-am savurat am scris pe larg, aici.

„Dacă e o fortăreață, atunci nu ocupă o poziție strategică. E așezată într-un loc sacru în paoiană, scena unui miracol, într-un loc ca acela în care păstorii au viziuni și unde peste veacuri se ridică o biserică la care credincioșii vin în pelerinaj. Chiar în zidul principal este croită o poartă înaltă, către care e bine să te îndrepți pe jos, dacă vrei să vezi ce e înăuntru.

Totul e de o simplitate severă, fără pretenții arhitecturale. Zidurile fortificate nu au aproape nici un fel de spărtură. Dar, prin bolta porții, în mijlocul incintei, unde crește iarba verde, vezi cum se înalță biserica pictată. E o construcție cu streșini alungite de lemn și cu un acoperiș abrupt, din șindrilă, așa cum întâlnești în toate ținuturile de munte. Întreaga suprafață a fațadelor, de la cornișa de lemn, până la brâul de piatră care înconjoară, ca o bancă, întraga clădire, la vreo trei picioare de la sol, este o frescă pictată în culorile cele mai vii. Această primă imagine a bisericii pictate de la Sucevița este una dintre cele mai impresionante  revelații ale întregii lumi bizantine. Aceasta înseamnă că, în timp ce lumea clasică are Parthwnonul, templele de la Girgenti, Colosseumul, lumea gotică, fațadele de la Chartres sau Wells, Renașterea, colonadele de la Sfântul Petru sau fântânile și grădinile de la Versailles, biserica pictată de la Sucevița este de o importanță egală în lumea artei căreia îi aparține. Există împrejurimi în care perfecțiunile mici și umile se află cam pe aceeași treaptă a revelației pe care stau edificiile mai solide și permanente ale unei epoci. Așa e Sucevița, dar arta bizantină e împrăștiată în atât de multe locuri și adeseori de dimensiuni atât de mici, încât justifică întâietatea acordată acestei îndepărtate biserici aparținând unei mânăstiri din aproape necunoascuta Bucovina.

Mulți oameni sunt pasionați acum de arta bizantină; dacă ar fi trăit în mijlocul ei, ar fi bombănit și s-ar fi plâns fără încetare de condițiile întâlnit în lumea lor ideală – ideală deoarece a rămas atât de puțin, iar relicvele ei se găsesc în locuri romantice și îndepărtate -, are puține asemenea momente de-a dreptul supreme. Dacă scriem aceste rânduri o facem pentru a dovedi importanța care o leagă, deasupra tuturor de Sucevița. E probabil prima și cea mai durabilă impresie asupra lumii bizantine, ca experiență universală, după prima imagine a lui San Marco. Și mai de neuitat este clipa în care intri în biserică. Interiorul bisericii San Vitale din Ravenna, Cappella Palatina din Palermo îi sunt inferioare în privința amintirii pe care o lasă. […]

Fațadele pictate de la Sucevița aparțin acelui Bizanț secundar, care numără zidurile și turlele Kremlinului și biserica Sf. Vasile, Vasili Blajwnnîi, de un exotism înnebunitor, ridicată, cum prea puțin se știe, întru cinstirea unuia dintre sfinții nebuni ai Bisericii Ruse, Sfântul Vasili Blajenîi. […]

Prin urmare, Sucevița intră în categoria monumentelor bizantine așa-zis secundare, sau de al doilea nivel ca importanță, care cuprinde Biserica Sf, Vasile – Vasile Blajenîi -, ruinele Mistrei, mânăstirile de la Meteora sau Simopetra de pe Muntele Athos, o mânăstire reconstruită în secolul trecut, dar cu o inspirație absolut unică și care nu se aseamănă cu nimic altceva, decât poate cu palatul Potala din lhasa, în Tibet. […]

În cazul Suceviței, trebuie să se țină seama de importante criterii estetice, ca și de atracția fulgurantă pe care o exercită culorile sale atât de vii. Sucevița e cea mai mare și mai târzie dintre bisericile pictate din Bucovina. […]

Negreșit, prima imagine a Suceviței, văzută prin bolta intrării, oferă revelația unei trăiri cu totul noi. Bizantinii, aflați pe culmea aventurii lor spirituale, aveau harul de a reprezenta o viziune a starilor cerești. […] cât despre Sucevița, ea e raiul Bisericii Ortodoxe, de care te apropii prin suferință și căință, cu un plus de frumusețe datorată izolării în acel loc depărtat, printre poieni.”

Călătorie în România

Călătorie în România

In 1937, scriitorul britanic Sacheverell Sitwell a fost invitat de familia de vechi boieri Callimachi sa ne viziteze tara. Rod al unui aranjament privat, calatoria unui cetatean britanic atat de cultivat si de patrunzator s-a dovedit mai fructuoasa decat orice actiune de propaganda culturala pusa la cale de vreun minister de resort. Peste nici un an, Sitwell a publicat la Londra volumul Roumanian Journey, splendid tiparit si legat, imbogatit cu fotografii in alb-negru de o frumusete extraordinara, pe care editia de fata le recupereaza in buna parte. Cartea lui Sacheverell Sitwell este un document complex si emotionant despre Romania interbelica, asa cum apare ea unui calator strain, si nu cum suntem prea adesea tentati sa o supraidealizam dintr-o perspectiva prea romanocentrista. Este o Romanie aflata, la acea vreme, la cea mai mare intindere teritoriala si, in consecinta, la cea mai diversa infatisare culturala si etnografica, un regat prosper si tolerant, deopotriva modern si traditional, in care toti locuitorii sai traiesc in liniste si pace. Si totusi interesul documentar al acestei carti aproape ca este pus in umbra de emotia sfasietoare de a descoperi, prin ochii unui calator strain, un paradis pierdut pentru totdeauna. More info →
Jaap Scholten, Tovarăsul baron. O călătorie în lumea pe cale de dispariție a aristocrației transilvănene, editura Corint, 2015

Transilvania, tărâm de basm și de veșnică gâlceavă între maghiari și români. Timp de șase ani, la câțiva ani după ce cortina de întuneric a fost ridicată, Jaap Scholten, olandez care în prezent trăiește și lucrează În Ungaria, descendent dintr-o familie de industriași și nepot al fostului ambasador al Olandei la București, Coen Storck, om filat masiv înainte de ’89 de Securitate, încearcă reconstruirea poveștii și memoriei unei lumi asasinate pe 3 martie 1949. Cu multă dedicație, redă traiectoria unuia dintre cele mai criminale episoade din istoria unui ținut cu un trecut care în continuare naște controverse. Familiile aristocratice maghiare, a căror epurare violentă din perioada comunistă, a avut loc atât în Ungaria cât și în România, sunt o parte de netăgăduit a istoriei noastre. Pornind din data de 3 martie 1949, autorul încearcă să refacă drumul acestor familii și a urmașilor lor până în prezent. Interviurile cu supraviețuitorii sunt cutremurătoare, iar cele cu urmașii, respectiv tânăra generație cel puțin interesante, căci există o diferență incredibilă de mentalitate și forță de luptă între cei crescuți în comunism și cei care au avut șansa a fi crescuți în occident. Este interesantă și abordarea; această comparație între regimul comunist din Ungaria și România, apoi problema retrocedărilor din cele două state, noua clasă conducătoare și, desigur, reconstrucția, acolo unde mai este posibil. Concluzii sunt lipsite de menajamente, însă din întreg volumul reiese durerea comună a elitelor maghiare și române. Un volum apărut în colecția Istorie cu blazon, inițiată și coordonată de istoricul Lucian-Filip Iorga și care, cred eu, construiește punți de legătură valoroase, între atunci și acum, între acolo și aici, scoțând din uitare istoria uitată a nobilimii care a construit, cu bune și cu rele, o țară.

„Pe vârfurile Munților Brescuțului s-a așternut zapada. Ocolim porțiunile de asfalt cele mai sfărâmate și trecem pe lângă una dintre bisericile ridicate de familia lui Gergely Roy Chowdhury. Strămosii săi au dăruit maghiarilor din sat o biserică catolică, iar muncitorilor forestieri români una ortodoxă. Două coloane de înalță în lumina farurilor: intrarea la Zăbala. Ghereta dărăpănată a portalului și aleea ce se întinde în fața noastră pe sub castanii bătrâni stau mărturie pentru viața în stil mare de care se bucurau odinioară proprietarii conacului. Porțile din fier forjat se deschid încet, După o călătorie de douăsprezece ore cu mașina de la Budapesta, pe drumuri șerpuitoare – din care ultima porțiune plină de gropi -, împreună cu Gergely, descendent al conților Mikes, și cu Dean, un tânăr scriitor canadian, iată-ne ajunși în fine în cel mai estic colțișor al Transilvaniei.

Pentru cei doi pasageri ai mei aceasta este destinația finală; pentru mine, nu e decât o escală. Canadianul va rămâne la Zăbala să lucreze la o carte a cărei acțiune se petrece în Muntenegru, într-o regiune pe care unii muntenegreni o numesc „Vukojebina”(care înseamnă, literal „locul unde se împerechează lupii” – ceva greu accesibil, izolat). Parcăm sub niște pini, la câteva zeci de metri de „Machine House”, casa de oaspeți a domeniului. Gergely va trebui să se dăruiască din nou trup și suflet, alături de fratele său, Sandor, sarcinii restaurării clădirii principale, ca și administrării companiei forestiere și a casei de oaspeți.

Am citit pentru prima oară despre acest loc în cartea Zăpezile de altădată a lui Gregor von Rezzori, al cărui tată a lucrat pentru un timp ca paznic de vânătoare în pădurile întinse din zonă, proprietatea lui Armin Mikes, străbunicul lui Gergely.

Gergely Row Chowdhury seamănă cu d’Artgnan, al patrulea muschetar. Fratele lui Sandor și cu el sunt genul care, atunci când intră într-o încăpere, le face pe toate fetele să-și dea coate. Gergely e un tânăr serios care a crescut în Austria și în Anglia, unde a frecventat London School of Economics. Tatăl său, Basu Roy Chowdhury de Ulpur, provine dintr-o veche familie nobilă din Bangladesh. Familia lui a fost deposedată de case, sate și moșii în timpul împărțirii Indiei, în 1947, așa că Basu a fugit din țară, sfârșind, ani mai târziu, la o universitate din Austria. Mama lui Gergely este Katalin Mikes. în timpul studiilor la universitatea din Graz, ea a cunoscut un bărbat cu un trecut marcat de pierderea averii comparabil cu istoria propriei familii și s-a îndrăgostit profund de el.

Aniko Bethlen din Târgu-Mureș mi-a spus că tatăl lui Gergely a fost un om extraordinar, care se simțea mult mai bine în Transilvania decât în Austria. Mi-a mărturisit că avea impresia că Basu era legat spiritual de această regiune. În anii 1980, el făcuse regulat călătorii, însoțit de Katalin, din Graz până în Transilvania, într-o mașină încărcată cu ajutoare – îmbrăcăminte, medicamente, hârtie igienică, ciocolată, conserve, cafea – pentru familiile din zonă. Obsesia lui Ceaușescu de a plăti datoria externă a țării dusese la penurii de absolut orice.

E iarnă. Mai întâi discut cu mama lui Gergely. La șaizeci de ani de la deportare, Katalin Mikes s-a întors în căsuța din care a fost smulsă, cu bunica ei, la vârsta de patru ani. Căsuța se află la marginea domeniului. Zăbala se numește și satul, și casa strămoșească din secolul al XVI-lea. Mulțumită insistențelor lui Katalin Mikes, familia a reintrat în urmă cu câțiva ani în posesia moșiei. Imediat după căderea lui Ceaușescu, ea a venit în România și a început să adune toate actele de proprietate și alte documente pe care a putut pune mâna. Arhiva familiei fusese aruncată pe fereastră pe data de 3 martie 1949 și incendiată.

Katalin o ia înainte și urcă cele trei trepte până la ușa de intrare din sticlă, spartă de banda de huligani în acea zi de martie. Îmi arată locul unde văzuse cioburile căzute la pământ atunci când, copil fiind, ieșise pe ușă și se îndreptase spre camionul acoperit cu prelată. Camera de zi era simplă. Aici locuiește ea, modestă, dar de neclintit, în casa grădinarului de la marginea parcului în care se înalță conacul familiei.

Tatăl ei a murit în aprilie 1945, la vârsta de 40 de ani. Casa lui, situată în mijlocul localității Florești, înconjurată de patruzeci de hectare de teren, a fost devalizată în timpul războiului. Pe locul unde tatăl ei cultivase porumb, au apărut mari centre comerciale: Metro, Polus. Katalin nu a fost înca despăgubită pentru averea tatălui. Insistă să faca referire la o „casă”, cu toate că pe harta Transilvaniei proprietatea apare sub denumirea de „Castelul Mikes”. […]

La marginea satului Gornești se află o casă joasă cu un panou afară care anunță, cu litere roșii de o șchioapă, Countess Fast-Food. Nimic foarte aristocratic în cârnații unsuroși și supa de cartofi, dar poate că denumirea este o încercare de asociere cu conții Teleki. În Gornești aceștia l-au avut angajat pe unul dintre cei mai buni bucătari din perioada Monarhiei dualiste, pe Mihaly Brezsan, preluat ulterior de Rudolf van Habsburg, printul moștenitor, care s-a împușcat în cap la Mayerling. Palatul Teleki, clădirea barocă de secol XVIII, descrisă de Mikosw Banffy în trilogia sa transilvăneană sub numele de „Var-Siklod”, se află la Gornești. Acum adăpostește un sanatoriu pentru copii bolnavi de tuberculoză sau cu părinți cu probleme grave, precum consumul de alcool sau droguri. Castelul a fost retrocedat familiei, cu tot cu sanatoriul plin de copii. Familia înca nu a decis ce va face cu el.

Gabor Teleki este singurul membru al familiei Teleki care locuiește în prezent în România, la București, dar nu și unicul moștenitor. Născut în 1968 si școlit la Cluj, Gabor e una dintre cunoștințele mele de la Piaf Bar. Își amintește că a a vut o copilărie fericită în România. Bunicul său, Mihaly, s-a născut și a crescut la Gornești și a avut patru copii. A fost reținut în 1949 și a petrecut doi ani în lagărele de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. După eliberarea din lagăre a lucrat la un garaj auto și a locuit într-un beci împreună cu cei patru copii ai săi.

Patru bărbați stau la poarta de intrare în parc și vorbesc între ei în maghiară. îi salut. Nimeni nu ma oprește. În interiorul palatului este rece și umed, întunecos și gol, la fel ca majoritatea instituțiilor din Europa de Est care se bazează pe finanțare guvernamentală. De jur împrejur sunt platani înalți. Un pod de piatră traversează șanțul de apărare. Apa este atât de verde de la stratul de alge, încât ai impresia că poți să o treci cu piciorul. Din șanțul șerpuit se varsă într-un lac înconjurat de statui baroce. Bunicului lui Gabor nu i se permitea să înoate în lac, însă avea voie să meargă până la râul Mureș, aflat la 200 metri distanță, unde se afla un loc de scăldat folosit de familie, cu debarcader și ponton.

Palatul e împrejmuit de un teren întins. Perisajul cuprinde, printre altele, un obelisc ridicat pe locul unde se afla izvorul Margit, din care oamenii de la castel se aprovizionau cu toată cantitatea necesară de apă. Încălzirea se făcea cu sobe de teracotă, iar pentru iluminat se foloseau lâmpi cu parafină și la dineuri candelabre din argint. Personalul purta tunici albastre cu galben, încheiate cu nasturi inscripționați cu blazonul familiei, care era reprodus și pe trăsură. Servitorii lua prânzul la ora douăsprezece, familia la ora unu. Pentru servitori clopoțelul suna o dată, pentru membrii familiei de trei ori. În sufrageria în care împăratul Habsburg luase cina o dată după o partidă de vânătoare sunt acum mese lungi la care stau așezați copii de țigani cu ochi mari, care își mănâncă supa de cartofi din farfurii de cositor. Deasupra lor stau atârnate rămășițele a trei candelabre de Murano, iar televizorul din colț este ținut permanent în funcțiune. Peste un an, copiii din sanatoriu vor fi nevoiți să părăsească locul. Guvernul român încă nu a făcut aranjamentele necesare pentru ei.

Parcul de la Gornești a fost mult timp lăsat de izbeliște. Soclurile goale indică probabil locurile unde fuseseră pe vremuri amplasate statui. Statuia Iunonei lipsește. O bună parte din șanț s-a uscat, iar în albia sa mlăștinoasă au crescut peste măsură stuful și sălciile. Gazonul a rămas netuns. Cărările au fost bine bătătorite printre buruienile înalte în zonele pe unde copiii obișnuiesc să meargă și arata ca niște poteci făcute de animalele sălbatice. În capătul îndepărtat al parcului se află o porțiune de gazon echipată pentru un teren de joacă. În apropierea casei se vede bălegar de vacă – cineva a primit de bună seamă permisiunea de a paște vecile în grădina unei clinici pentru tuberculoși. Un câine gras doarme în fața intrării.

Cu ocazia unei călătorii anterioare mai la nord, la Coltău, în apropierea locului unde râul Lăpuș se varsă în Someș, am vizitat o casă mai modestă aparținând familiei Teleki. După ce i-a fost returnată de către guvernul român, familia a donat-o comunității locale. În prezent adăpostește o școală, o grădiniță, biblioteca sătească, oficiul poștal, un cabinet medical folosit de doctorul  care vine în localitate o dată pe săptămână, centrul de vaccinare anuală a copiilor și animalelor de curte, cinematograful și un mic muzeu dedicat familiei Teleki.

Ghidul mi-a arătat un tei bătrân de 320 de ani și mi-a explicat în maghiară că Ferenc Liszt și scriitorul Mor Jokai au poposit aici o dată. Sandor Petofi, cel mai celebru poet al Ungariei, a petrecut șase săptămâni din luna sa de miere la conac, unde a și compus „Sfârșit de septembrie”. O casă de vară mică cu o bancă memorială a fost construită pentru comemorarea lui.

În muzeu mi-a fost arătat blazonul familiei Teleki, copiat de un pictor amator local. În primul pătrat este înfățișată o veveriță, în al doilea un leu cu o sabie ținută în laba dreaptă din față. În centrul scutului, încadrată de doi lei și doi vulturi, o capră stând pe picioarele din spate ține  o ramură de brad. Am remarcat o mulțime de de animale pe blazoanele familiilor aristocratice din Transilvania: unicorni rampanți, lei care flutură spade, vulturi cu aripile desfăcute, lupi cu rațe între fălci, urși ținând iatagane în  colți, tauri cu săgeți care le ies din nări și șerpi cu globuri aurii între dinți. Singurul lucru pe care îl au în comun este prezența unor prădători cu aspect periculos. Acesta era însă primul blazon în care era înfățișata prada. Ce căuta acolo animalul acesta din cărțile de povești? l-am întrebat pe ghid. „Capra cu ramura de brad simbolizează atașamentul familiei Teleki față de Transilvania: ramura reprezintă pădurea, iar capra, munții”, mi-a explicat ghidul.

[…]

După șase ani petrecuți în zonă înțeleg că mentalitățile se schimbă încet, asta dacă se vrea un pic. În Ungaria, străin fiind, nu mă simt cu adevărat binevenit. Oamenii nu apreciază amestecul în treburile lor și opun rezistență în fața influențelor occidentale, cu excepția unor elemente care țin de aspecte exterioare și de suprafață, precum moda, muzica, mașinile și influxul de capital și de subvenții europene. Vor să păstreze totul așa cum a fost. Ungaria și România sunt democrații de fațadă. Ambele țări au o tradiție feudală pe care continuă să o perpetueze. Mogulii locali își vor lăsa moștenire pozițiile de putere copiilor sau protejaților.

Fetele sunt frumoase, iar băieții, cool. […] Nu diferă cu nimic de tinerii de aceeași vârstă din Paris ori Tokio și năzuințele lor materiale sunt dictate de stilul de viață din America, însă dacă nu vor petrece doi ani de studiu în străinătate sau dacă nu au personalități puternice și independente, vor sfârși prin a adopta aceeași etică precum părinții lor și vor porni pe aceeași cale a nepotismului ca mulți alții din regiune. Nu prea au de ales; familiile din care provin sunt singurul lor reazem.

Acum câțiva ani credeam că Ungaria și România vor ajunge să semene cu Olanda în circa douăzeci de ani în ceea ce privește standardul de viață, dezvoltare și mentalitate. Acum am ajuns la concluzia că le va lua pe puțin un secol, asta dacă ne vor prinde vreodată din urmă. Unul dintre prietenii mei din Transilvania consideră că va trebui să treacă mai bine de un secol înainte ca România să aibă din nou o elită civilizată care să cunoască semnificația cuvântului „leadership” și să pună mai presus de orice interesele generale ale populației.”

Tovarăşul baron. O călătorie în lumea pe cale de dispariţie a aristocraţiei transilvănene

Tovarăşul baron. O călătorie în lumea pe cale de dispariţie a aristocraţiei transilvănene

În zorii întunecaţi ai zilei de 3 martie 1949, întreaga aristocraţie transilvăneană a fost luată pe sus din paturi şi încărcată în camioane. În aceeaşi zi, Partidul Muncitoresc Român anunţa cu mare satisfacţie deportarea tuturor marilor moşieri şi confiscarea averilor acestora. Pentru victoria definitivă a comunismului se impunea distrugerea ultimilor duşmani de clasă. Sub teroarea regimului lui Gheorghiu-Dej şi mai târziu al lui Ceauşescu, aristocraţii au fost nevoiţi să ducă o viaţă dublă: în timpul zilei lucrau în cariere de piatră, în combinate siderurgice şi în ateliere de tâmplărie; seara se adunau în secret pentru a perpetua ritualurile unei lumi apuse. Pentru a se documenta asupra acestui episod prea puţin cunoscut din istoria recentă, Jaap Scholten a călătorit mult în România şi Ungaria, în căutarea puţinilor aristocraţi rămaşi în viaţă, martori ai evenimentelor din noaptea de 3 martie 1949. A vorbit cu oameni care au supravieţuit gulagului românesc şi s-a întâlnit cu membrii tinerei generaţii, descendenţi ai acestor distinşi nobili, pentru a discuta cu ei despre situaţia retrocedării proprietăţilor lor şi despre viitor. Cum se poate reconstrui ceva într-o ţară confruntată cu realitatea unui vid moral? More info →

*sursă imagine header – Dâmboviţa în dreptul bisericii Radu Vodă, 1868, acuarelă de Amedeo Preziosi

Ivona Maris

Ivona Maris

Scriu cu drag despre grădini, cărți și călătorii, aici sau pe blogul personal www.dinmansarda.com.
Ivona Maris

Ultimele postari ale lui Ivona Maris (vezi toate)

4 comentarii la „România văzuta de străini

  • 31 ianuarie 2018 la 18:05
    Permalink

    Superb articol, foarte interesant si bine documentat, felicitari!

  • 31 ianuarie 2018 la 18:09
    Permalink

    Mulțumim.

  • 1 februarie 2018 la 11:03
    Permalink

    Mulțumesc, Dorina.

Lasă un răspuns

Shares