Enrique Vila-Matas

Dintre toate cartile lui Enrique Vila-Matas, probabil ca Parisul nu are sfarsit are cel mai pronuntat caracter autobiografic; este si un roman-eseu, in care isi povesteste cu duioasa ironie inceputurile scriitoricesti din epoca „saraca si foarte nefericita“. In mansarda inchiriata rand pe rand multor scriitori ai boemei pariziene de catre Marguerite Duras a inceput sa se configureze biblioteca „mobila“ a tanarului spaniol, la care se adaugau succesiv James Joyce, Franz Kafka, Vladimir Nabokov si altii. „E adevarat - avea sa marturiseasca peste ani Vila-Matas - ca aproape toti m-au influentat, dar n-am izbutit sa-l copiez pe nici unul...“

Un copist pe jumatate Pessoa, pe jumatate Kafka scrie un jurnal incropit din notele de subsol ale unui text-fantoma. Cele 86 de marturii constiincios si scolareste numerotate ne prezinta (amintesc) numeroase carti neterminate (interminabile), esecuri antume si succese postume, autori cu o singura carte, cunoscuta sau nu, confesiuni tardive ale unei vocatii care nu si-a atins tinta, maniaci ai pseudonimelor, incapabili majori, disperati apriorici, practicieni ai unei ciudate forme de carpe diem, care tradeaza literele cu viata sau, de ciuda, viata cu moartea, militanti ai inefabilului sau „negri“ presupusi, in fine, o intreaga constelatie de „bartlebi“ care misuna prin labirinticele note de subsol, fascinand prin autenticitatea lor.