Gustave Flaubert

„Este opera intregii mele vieti, de vreme ce prima idee mi-a venit in 1845, la Genova, in fata tabloului lui Breughel, iar de atunci n-am incetat sa ma gandesc si sa citesc tot felul de carti legate de ea. Un stralucit exemplu de poem in proza, un melanj perfect intre poezia moderna si viziunea medievala asupra literaturii, Ispitirea Sfantului Anton a fost publicat in anul 1874, dar Flaubert a fost urmarit de aceasta idee - a ispitirii Sfantului Anton - inca din tinerete.

Unul isi scrie numele pe captuseala palariei, iar celalalt, pe captuseala sepcii - „Ia te uita, am avut aceeasi idee“. Asa se cunosc Bouvard si Pécuchet, copisti de meserie, si din acest moment incepe povestea lor. Nemultumiti de „vanzoleala urbana“, dar si ajutati de o mostenire, cei doi se muta la tara. Ajunsi nu fara peripetii acolo, incep sa se adapteze la traiul patriarhal: agricultura, pomicultura, gradinarit, cresterea animalelor etc. Se plictisesc repede de orice indeletni cire si de-aici inainte devin autodidacti, trecand prin tot felul de „domenii“: chimie, medicina, geologie, literatura, gramatica, istorie, religie etc. Lecturi, discutii, experi mente si boacane, cercetari si ghinioane, totul arata prostia burgheza. Este o carte „diabolica“, dupa cum spune Flaubert, in care: „O sa vomit peste contemporanii mei tot dezgustul pe care mi-l inspira. Totul va fi enorm si violent“.

„Un nebun! Asta e ceva ce starneste oroare. Tu ce esti, cititorule? In ce categorie te incadrezi – a prostilor sau a nebunilor? Daca ti s-ar da sa alegi, vanitatea te-ar impinge sa o preferi pe ultima. Da, inca o data intreb, la ce foloseste o carte care nu este nici instructiva, nici amuzanta, nici stiintifica, nici filosofica, nici de agricultura, nici elegiaca, o carte care nu ofera nici o reteta contra cosurilor ori contra puricilor, in care nu scrie nimic nici despre caile ferate, nici despre bursa, nici despre strafundurile sufletului omenesc, nici despre vesmintele din Evul Mediu, nici despre Dumnezeu, nici despre diavol, ci in care este vorba despre un nebun, adica despre lume, aceasta mare neroada care se roteste de secole in spatiu fara sa faca un pas; si care urla, careia ii curg balele si apoi se sfasie singura.” - Gustave Flaubert.

„Educatia sentimentala e perversa nu ca educatie, ci ca literatura. Toate scenele de amor, destule, sunt mentale, iar efectele trupesti tin de stilul în care sunt redate. Un tânar se îndragosteste de o femeie maritata, care nu stie de iubirea lui. Sotul nu-l vede niciodata ca pe un rival, si nici nu are de ce. Sotia e femeia perfecta, sotul e burghezul adevarat, lipsit de scrupule. Dar iubirea romantica nu învinge. Învinge impuritatea vietii, în lupta cu o inocenta ce se risipeste, încet, ca o ceata matinala, fara ca soarele sa fie cel care o topeste. Un roman despre vise, de o subtilitate care pe alocuri taie pâna la sânge, fara sa poti spune de unde curge...“