In aceasta carte „sunt doua eroine: o fetita precoce si o portareasa care-si ascunde bine jocul, incearcand sa lase impresia ca e doar o portareasa, ea fiind de fapt foarte citita, foarte erudita si foarte fina.
Sunt doua singuratati care, pe masura ce in cladirea in care locuiesc se petrec anumite evenimente, ies incetul cu incetul din singuratate, se schimba, se transforma, renasc. Vor trai o gramada de transformari interioare. De indata ce am spus asta, mi se pare un pic superficial. De fapt, cand scriu, nu o fac ca sa spun o poveste, chiar daca, la capat, ea insasi se povesteste. Scriu pentru placerea cuvintelor si a stilului; imi place mult sa simt asta scriind texte si, in plus, sa incerc de fiecare data placerea unica de a scrie, intr-un mod cat mai potrivit si cat mai pur posibil, sper eu, ceea ce resimt.
Pe de alta parte, povestea si scriitura sunt pentru mine mijloace de a evoca lucruri care ma intereseaza si lucruri pe care le iubesc. L-am auzit pe cineastul Jeunet, referitor la „Fabulosul destin al lui Amelie Poulain” explicand ca, ani de zile, notase intr-un carnetel tot ceea ce il interesa si tot ceea ce ii placea in ideea ca intr-o zi sa le transpuna intr-un film. Si astfel a aparut Amelie Poulain.
Acest roman este, intr-o oarecare masura, acelasi lucru, adica mi-a facut enorma placere ca, prin vocile celor doua eroine, sa-mi transcriu iubirea pentru placerile cotidiene, pentru arta, pentru Japonia, pentru anumite fiinte, pentru intalnirea dintre aceste fiinte, pentru unele emotii estetice. Mi se pare ca asta mi-a facut cea mai mare placere si e ceea ce ma interesa cel mai mult. Va doresc lectura placuta. In orice caz, sper asta. La revedere si pe curand.“ – Muriel Barbery
Submit your review | |