Kemal o iubeste pe Füsun. Füsun il iubeste si ea pe Kemal, dar iubirea lor nu se poate implini. Lui Kemal nu-i ramane, prin urmare, decat sa o priveasca de departe pe Füsun, sa o viziteze de sarbatori, ca o ruda corecta ce este, si sa se inconjoare, pe furis, de lucruri ce i-au apartinut candva. Asa se naste un induiosator muzeu al iubirii, umplut vreme de zece ani cu rujuri si cercei ai fetei, catei-bibelou, pahare de apa si servetele furate de la masa. Doar sufletul obiectelor ramane sa ii aminteasca barbatului de marea lui dragoste – ele, dar si povestea insasi, pentru scrierea careia in roman apare, indatoritor, un personaj numit (tot) Orhan Pamuk. Ca peste tot in romanele scriitorului turc, marile teme (iubire, traditie, destin) se desfasoara pe fundalul unei Turcii mereu in schimbare. Aici, revoltele anilor 1970 si modernizarea uluitoare a orasului Istanbul in acel deceniu alcatuiesc, la randul lor, un muzeu aparte, in care se amesteca nume de strazi si de actori ai vremii, emisiuni la televizor si marci de bauturi de mult uitate.
„Toti ma intreaba: domnule Pamuk, dumneata esti Kemal din roman? Ei, gata! Nu, nu sunt Kemal, dar nici nu va pot convinge ca nu sunt. Asta inseamna sa fii scriitor. Si sunt fericit. Tolstoi a facut o scoala. Alti scriitori au intemeiat o revista, au facut filme, au avut o cariera politica. Muzeul asta e scoala mea, e revista, e filmul si e politica mea. E o parte din mine.“ – Orhan Pamuk
Submit your review | |
