Oameni care au inspirat personaje celebre din literatură
Despre Alexander Selkirk, adevăratul Robinson Crusoe, și rolul lui în dezvoltarea turismului am vorbit pe larg în două articole. Însă multe alte personaje celebre din literatură au fost inspirate de persoane care au trăit în realitate și ale căror povești de viață nu sunt cu nimic mai prejos decât ale personajelor pe care le-au inspirat.
Rămânem la povești pe mare și ne întâlnim cu celebrul personaj creat de Robert Louis Stevenson, Long John Silver. Potrivit autorului, celebrul personaj a fost insiprat de prietenul său William Ernest Henley[1], poet, critic și editor, căruia la vârsta de 12 ani, bolnav fiind de tuberculoză osoasă, i-a fost amputat piciorul stâng, de la genunchi. Fiul vitreg al lui Stevenson îl descrie pe Ernest Henley astfel: „…un om grozav, strălucitor, masiv în umeri, cu o barbă roșie și mare și o cârjă; jovial, uimitor de inteligent și cu un râs care se rostogolea precum muzica; avea un foc și vitalitate inimaginabile…”
La baza romanului „Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde” se află povestea diaconului William Brodie[2], la fel de înfricoșătoare. William Brodie s-a născut în Scoția în 1745, unul din cei 11 copii ai unei vechi familii. Tatăl său a fost ebenist și un membru important în guvernarea orașului Edinburgh. William e descris ca arătând mult mai tânăr decât vârsta lui, palid, cu ochi întunecați și un mers foarte ciudat. În jurul vârstei de 30 de ani a fost foarte marcat de o piesă – The Beggar’s Oper. Este fascinat de idea unei părți mai întunecate a vieții, unde închisoarea era o amenințare constantă și fiecare persoană și idealurile sale puteau fi cumpărate la prețul potrivit. Vizionează noapte de noapte această piesă și într-o zi se hotărăște să pășească pe urmele tatălui săui. Devine ebenist, preia afacerea familiei precum și poziția de diacon a tatălui său, având astfel o oarecare influență în consiliul orașului Edinburgh. De notat că în Scoția termenul de „diacon” se referă la un maestru, expert sau președinte al unei bresle de meșteșugari. Din această poziție frecventează casele celor mai bogați și influenți oameni din oraș. În scurt timp, profitând de încrederea gazdelor sale începe să fure din casele acestora orice el și noua lui banda de hoți ar fi putut sustrage. Prada o folosea pentru a-și susține stilul dublu de viață – funcționar guvernamental respectabil ziua și hoț noaptea. Va avea și cel putin două amante și numeroși copii nelegitimi. Într-un final, el și complicele lui, George Smith, sunt prinși, judecați, condamnați și executați în 1788. Brodie încearcă să poarte un guler de oțel pentru a împiedica strangularea, dar planul său nu funcționează. Însă cum a aflat Robert Louis Stevenson de povestea acestuia? Se pare că în casa în care a copilărit autorul exista mobilier realizat de Brodie. Stevenson a fost atât de intrigat de povestea vieții duble a lui Brodie, încât a colaborat la o piesă numită Diaconul Brodie, înainte să scrie celebrul, deja, roman.
În cazul celebrului doctor Frankenstein, e foarte probabil ca personajul să fi fost inspirat din viața lui Giovanni Aldini[3],[4],[5],[6], un fizician italian, care de asemenea credea că morții pot fi readuși la viața cu ajutorul energiei electrice. Aldini și-a început experimentele pe animale, continuând parte din experimentele unchiului său, Luigi Galvani. Demonstrațiile sale din Italia erau un adevărat spectacol. Înragistrând succes în experimentele sale cu animale moarte, Aldini devine convins că același lucru l-ar putea face și cu oameni, cu condiția să aibă un cadavru întreg. În Italia în accea vreme, criminalii erau decapitați, iar Aldini credea că încercarea de aducere înapoi la viață a unui corp fără cap era totusi peste puterile sale. În cele din urmă își îndreaptă atenția spre Anglia, unde criminalii erau spânzurați. Când un oarecare George Foster este executat pentru uciderea soției și a copiilor săi, Aldini reușește să pună mâna pe cadavru. A încercat să îl reanimeze la Colegiul Regal al Chirurgilor, reușind câteva răsuciri și tresăriri. Aldini dă vina pentru eșec pe bateria dispozitivului său care a murit. Mai rămâne pentru o perioadă la Londra iar la unul dintre spectacolele sale îl are în sală pe un doctor pe nume Anthony Carlisle. La scurt timp după această demonstrație, împreună cu Carlisle și alți prieteni petrece o duminică la domiciliul unui William Godwin. Aici își relatează experimentele despre readucerea la viață a morților. Printre cei care îl ascultă fascinați și înspăimântați se afla si Jane Clairmont, soția lui William Godwin, precum și fiica acestuia în vârstă de 5 ani din prima căsătorie, Mary Wollstonecraft, care mai târziu va fi cunoscută ca Mary Shelley.
Două dintre cele mai îndrăgite personaje ale lui Victor Hugo – Quasimodo(Cocoșatul de la Notre-Dame) și Jean Valjean(Mizerabilii) – au și ele corespondenți în viața reală. În 2010, Adrian Glew, un arhivist al Tate, anunța dovezi care atestau existența unui Quasimodo, în persoana unui cioplitor în piatră care a lucat la Notre-Dame în anii 1820. Memoriile lui Henry Sibson, un sculptor britanic din secolul al XIX-lea, care a lucrat și el pe șantierul de la Notre-Dame, în aproximativ aceeași perioadă în care Hugo și-a scris romanul, confirmă și ele existența lui Quasimodo. În memoriile sale, Sibson descrie un pietrar care lucra la Notre-Dame astfel:
„El a fost un cioplitor în piatră sub sculptorii guvernamentali, al cărui nume l-am uitat pentru ca nu aveam nicio legătura cu el, tot ceea ce știu este că el a fost cocoșat și nu îi plăcea să se amestece cu restul cioplitorilor.”
Deoarece Victor Hugo a avut strânse legături cu restaurarea catedralei, cu siguranță știa de existența unui cioplitor cocoșat, poreclit „Le Bossu”, care supraveghea și munca unui oarecare „Monsieur Trajin„[7], o figură foarte prietenoasă, paternală. După mai multe investigații, Adrian Glew a descoperit că atât Hugo cât și „Le Bossu” locuiau în același oraș, Saint Germain-de-Pres în 1833. În primele ciorne ale romanului Mizerabilii, Hugo și-a numit personajul principal „Jean Trajin”, dar mai târziu i-a schimbat numele în „Jean Valjean”. Însă întreaga poveste a lui Jean Valjean este bazată în mare parte pe viața lui Eugène François Vidocq[8], un fost condamnat care a devenit un om de afaceri de succes, cunoscut mai apoi pentru angajamentul său social si operele de caritate. În 1828, Vicocq, deja grațiat, salvează viața unuia dintre lucrătorii săi, prin ridicarea unui cărucior greu pe umeri, la fel cum va face și Valjean.
Când vine vorba de romane de capă și spadă și aventură, nu putem să nu ne gândim la d’Artagnan, celebrul muschetar al lui Alexandre Dumas. Adevăratul d’Artagnan, pe numele său complet, Charles Ogier de Batz de Castelmore, conte d’Artagnan[9], s-a născut în castelul Castelmore, din Lupiac, Gasconia, în jurul anului 1611. În 1630 pleaca la Paris, și se folosește de numele mamei sale, fiică a unei familii ilustre, Françoise de Montesquiou d’Artagnan și de influența unchiului său Henri de Montesquiou, pentru a intra în celebra gardă a muschetarilor. Servește sub căpitanul Essarts și împreună cu regimentul său participă la mai multe bătălii și asedii, la Arras, Aire-sur-la-Lys, la Bassée și Bapaume, Collioure și Perpignan. În timpul carierei sale de muschetar, d’Artagnan a căutat protecția influentului cardinal Mazarin, prim-ministru al Franței din 1643 și chiar și după ce garda muschetarilor este dizolvată în 1646, d’Artagnan continuă să lucreze pentru cardinalul Mazarin, sub patronajul căruia își construiește o carieră în spionaj. Chiar regele Franței, Ludovic al XIV-lea îi va încredința mai multe misiuni secrete si delicate, care necesitau o discreție completă. După ce îl urmează pe Mazarin în exil, se întoarce și este promovat locotenent în Garda Franceză alături de care va purta mai multe lupte. Apoi, devine locotenent secund ai Muschetarilor recent reformați, practic o avansare, având în vedere prestigiul de care se bucurau muschetarii. Rămâne în istorie și datorita faptului ca a fost cel care l-a arestat pe Nicolas Fouquet, fost ministru de finanțe al lui Ludovic al XIV-lea. În 1667 este promovat în funcția de căpitan-locotenent al Muschetarilor, comandantul nominal fiind regele. Pentru o scurtă perioadă este guvernator la Lille, după care se întoarce pe câmpul de luptă și moare pe 25 iunie 1673, rănit în timpul asediului de la Maastricht.
În cazul Contelui de Monte-Cristo avem două surse de inspirație; pe de o parte, îl avem pe Pierre Picaud[10], protagonist al unui caz celebru din arhiva Poliției Franceze. Pierre Picaud, cel care va sta la baza personajului Edmond Dantes a fost un cizmar, care în 1807 urma să se casătorească cu o femeie foarte bogată și care se trezește acuzat de trei prieteni geloși – Loupian, Solari, and Chaubart, că ar fi spion al Angliei și împotriva lui Napoleon. Un al patrulea prieten, Allut, cunoaște adevărul dar nu spune nimic. Prin urmare, Pierre Picaud, este închis în fortăreața Fenestrelle timp de șapte ani, fără a și măcar de ce până în al doilea an. În timpul detenției, se împrietenește cu un bogat preot italian, numit Părintele Torri, aflat într-o celulă vecină. Înainte să moară, preotul îi lasă moștenire, o comoară ascunsă în Milano. Eliberat după căderea guvernului imperial în 1841, Picaud intră în posesia comorii și se întoarce la Paris sub un alt nume. Următorii 10 ani îi petrece complotând răzbunarea foștilor săi prieteni. Îl ucide prima oară pe Chaubart. Fosta sa logodnică s-a căsătorit cu prietenul său, Loupian, astfel că aceștia vor fi supuși celei mai crunte razbunări. Picaud le înșală fiica, convingând-o să se căsătoreasca cu un criminal, pe care ulterior îl va denunța și aresta. Tânară moare din cauza șocului. Răzbunarea nu se oprește aici, astfel că Picaud încendiază restaurantul lui Loupian, lăsându-l pe acesta în ruină. Pe Solari îl otrăvește iar pe fiul lui Loupian îl implică într-un furt de bijuterii, având grijă ca băiatul să fie arestat pentru crimă. Băiatul este trimis la închisoare, iar Picaud îl înjunghie mortal pe Loupian. Într-un final, Picaud este răpit și ucis de Allut. Confesiunea de pe patul de moarte a lui Allut formează cea mai mare parte a înregistrărilor la dosar ale poliției franceze. Pentru că descrierea detaliată a experiențelor lui Picaud în închisoare, nu aveau cum să fie cunoscute de Allut, se presupune că acestea i-au fost dictate de fantoma părintelui Torri.
Pe de altă parte, atât în cazul lui d’Artagnan, cât și în cazul lui Edmond Dantes, o altă sursă de inspirație a reprezentat-o chiar tatăl autorului, Thomas-Alexandre Dumas Davy de la Pailleterie[11], fiu al unui nobil francez din Haiti și al unei sclave, cu origini africane. Tatăl lui Dumas a fost un general în Franța revoluționară și cel mai înalt în rang bărbat de origine africană într-o armată europeană. El a fost prima persoană de culoare în armata franceză care a devenit general de brigadă, general de divizie, și mai apoi general-șef al unei armate franceze. Însă toata măiestria militară nu l-a privat de nedreptăți în timpul campaniei în Egipt a lui Napoleon, când a fost lăsat în urma ca și prizonier de război. În momentul în care s-a întors în Franța, sclavia era deja restabilită. Au fost emise ordine pentru a ucide orice „negru” care purta o uniformă de ofițer. Dumas a cedat cancerului de stomac când avea 43 de ani, iar fiul său de doar patru ani a fost foarte marcat.
Vă recomandăm:
Contele negru
Generatii intregi de cititori au fost fascinate de personajele lui Alexandre Dumas, mai ales de eroul nedreptatit din Contele de Monte-Cristo si de spadasinii curajosi din Cei trei muschetari. Cu toate acestea, putini stiu ca aceste personaje memorabile au fost inspirate de tatal lui Dumas, generalul Alex Dumas, fiul unui conte francez si al unei sclave negre din Haiti.
More info →Marguerite Gautier, eroina principală din „Dama cu camelii”, scrisă de Alexandre Dumas, fiul, a fost inspirată de Marie Duplessis[12], în realitate, iubita autorului. Romanticul roman, parțial autobiografic a apărut la un an de la moartea ei, la vârsta de 23 de ani, în urma tuberculozei. Încă de la vârsta de 16 ani, Marie Duplessis, recent mutată la Paris, devine conștientă de bărbații care roiau în jurul ei. Devine curtezană, învață să scrie și să citească, să fie la curent cu evenimentele zilei, astfel încât să poată purta conversații despre aceste subiecte cu clienții ei care ocupă funcții sociale importante. Curând devine una dintre cele mai populare curtezane ale vremii și gazdă a unui salon frecventat de politicieni, artiști și scriitori cunoscuți. Duplessis a fost amanta lui Dumas, fiul, între 1844 și 1855, după care se crede că a devenit amanta compozitorului Franz Liszt. De-a lungul scurtei sale vieți, reputația ei de persoană discretă, inteligentă și plină de înțelepciune era bine cunoscută. A rămas în buni termeni cu mai mulți dintre binefăcătorii ei, chiar și după ce relațiile s-au încheiat. Pentru scurt timp a fost căsătorită cu unul dintre iubiții ei, nobilul francez, contele Édouard de Perregaux. În ultimele momente, soțul ei și fostul iubit Gustav Ernst von Stackelberg, au fost alături de ea. Dumas, fiul, a murit la 71 de ani și a fost înmormântat tot în comitirul Montmartre din Paris, la nici 100 de metri distanță de mormântul lui Marie Duplessis.
După cum Walter Scott mărturisește în introducerea romanului „Mireasa din Lamermoor”, modelul pentru Lucy Ashton a fost Janet Dalrymple[13], fiica cea mai mare a lui James Dalrymple, primul Viconte de Stair și a soției sale, Margaret Ross de Balneil. Tânara s-a logodit în secret cu Archibald, al III-lea Lord Rutherfurd, verișor și moștenitor al contelui de Teviot, care va inspira personajul Edgar de Ravenswood. Când a apărut însă un alt pretendent la mâna fetei, David Dunbar, moștenitorul lui Sir David Dunbar de la Castelul Baldoon de lângă Wigtown, mama lui Janet, descoperă logodna secretă și insistă asupra partidei cu Dunbar. Vederile politice ale lui Rutherfurd erau de neacceptat pentru Dalrymple, care era un membru al partidului whig, în timp ce Rutherfurd era un susținător înflăcarat al lui Carol al II-lea. Lipsa unei averi nu a fost nici ea neglijată. Încercând să intervină, el îi scrie lui Janet, însă primește răspuns de la mama acesteia, care susține că fiica sa și-a văzut greșeala. Mai mult, în urma unei întâlniri private, Margaret citează Cartea Numerelor (capitolul XXX, versetele 2-5) care afirma că un tată poate abroga un jurământ făcut de fiica sa în tinerețe. Prin urmare, pe 24 august 1669, are loc casătoria dintre cu Dunbar. În timpul petrecerii, cuplul se retrage în dormitor. În scurt timp, oaspeții aud strigăte din cameră, ușa este forțată iar Dunbar este găsit înjunghiat și sângerând. Într-un colț au găsit-o pe Lucy, acoperită de sânge. Fata se pare că a murit, aparet nebună, pe 12 septembrie, fără a divulga ce s-a întâmplat în acea noapte. A fost îngropată pe 30 septembrie. Dunbar s-a recuperat, dar a refuzat și el să divulge adevărul în legătură cu acea noapte. Ulterior s-a recasătorit. Rutherfurd a murit în 1685, fără copii. În general, s-a crezut că Janet și-a înjunghiat soțul, dar exista și o altă versiune care sugerează că Rutherfurd ar fi fost ascuns în dormitor cu gândul de a-și ataca rivalul, fugind apoi pe fereastră. Mai multe versiuni sumbre ale povesții au circulat în regiune. Unii dintre biografii lui Scott sugerează și ca există o asemănare cu povestea de dragoste a autorului cu Williamina Belsches, care îl va părăsi pentru a se casători cu mult mai bogatul William Forbes.
Mulți cercetători sunt de părere că există prea multe asemănări între personajul Madame Bovary al lui Flaubert și Delphine Delamare[14], pentru ca acestea să fie simple coincidențe. Autorul a negat însă întotdeauna această legătură. La fel ca și personajul fictiv, Delphine Delamare era nemulțumită de viața ei, fiind căsătorită cu un medic de sat. În ciuda faptului că era văzută de cei din jur ca o doamnă liniștită și oarecum fadă, ea s-a bucurat de mai multe iubiri, înainte de a-și lua viața. Se pare că familia lui Flaubert se cunoștea cu familia Delamare și cu soțul ei, chiar împrumutându-le bani la un moment dat, ceea ce poate explica ezitarea autorului de a recunoaște că Delphine Delamare ar fi fost o sursă pentru personajul său. În orice caz, la baza personajului Madame Bovary, fără nicio îndoială se mai află o femeie, una dintre fostele iubite ale autorului, Louise Pradler[6]. Și aceasta se află prinsă într-o căsătorie lipsită de dragoste, pe care a acceptat-o doar pentru a se îndepărta cât mai mult de tatăl său. La Paris, Prandler duce o viață plină de lux, în saloanele ei întreținând mai mulți poeți, scriitori și artișți, printre care și Gustave Flaubert, care va fi fascinat de ea, de această femeie care părea să aibă tot ceea ce cineva și-ar fi putut dori dar totuși era atât de nemulțumită și nefericită. În cele din urmă soțul ei s-a săturat de toate aceste mofturi și a alungat-o.
Înainte de moartea sa, Zelda Fitzgerald a mărturisit că un anume Max Gerlach[6] ar fi servit drept sursă de inspirație pentru interesantul personaje din cunoscutul roman „Marele Gatsby” al soțului ei. După cum reiese și din scrisori, note și mesaje scrise de mână pe fotografiile de familie, Max Gerlach era un apropiat al soților Fitzgerald. În timp ce unele dintre trăsăturile lui Gatsby, cum ar fi iubirea sa pentru o singură femeie, sunt în mod clar extrase din viața autorului, o mare parte din trecutul personajului a fost inspirată de Gerlach. În câteva din notele pe care Gerlach i le-a scris lui Fitzgerald, acesta își numea deseori prietenii „Old Sport”. Gerlach era un cunoscut contrabandist de băuturi alcoolice și mulți susțin că el este cel care îi furniza și lui Fitzgerald alcool în timpul Prohibiției. Gerlach era renumit pentru stilul său de viața extravagant și pentru petreceri, dar într-un final venitul lui nu a avut cum să suporte tot acest fast. Coplești de datorii și de prăbușirea afacerii sale legale cu mașini, Gerlach se împușcă. Supraviețuiește tentativei de sinucidere dar își pierde vederea și moare în singurătate în 1958. O altă sursă de inspirație a fost și Cushman Albert Rice, cel care i-a dat referințe lui Gerlach când a intrat în armată. Cushman Albert Rice a fost vânător de balene și erou de război. Avea întotdeauna la el medaliile militare în timp ce călătorea prin lume și găzduia petreceri care l-ar fi făcut chiar și pe Gatsby invidios.
Exemplele sunt numeroase și cu siguranță vom mai scrie câteva articole, însă până atunci așteptăm și exemplele voastre în secțiunea de comentarii.
- Cărți cenzurate în istoria literaturii - 22 ianuarie 2021
- Matt Haig: Cum să oprești timpul [fragment] - 21 februarie 2018
- „Nimic nou pe frontul de vest”, cel mai anti-război roman despre război, ascunde o tragedie de familie - 8 decembrie 2017
