Scotland sau Scott-Land? Despre moștenirea lui Sir Walter Scott
Recent discutam pe un grup de pe facebook despre importanța romanului istoric și rolul pe care acesta îl poate avea uneori, pe lângă stârnirea unei curiozități legate de cunoașterea cât mai aprofundată a istoriei și în dezvoltarea turistică a unei țări. Cine mă cunoaște știe că am un mare respect pentru Marea Britanie, în special datorită modului în care această insulă știe să își prezinte istoria, locurile, oamenii. Industria de turism britanică nu ratează nicio oprtunitate.
Adevărul e că inițial mi-am propus să traduc un articol care prezenta legătura dintre literatura și căile ferate și modul în care aceasta a condus la ceea ce astăzi numim turism în Scoția. Va urma și acela. Îl găsiți aici. Cumva însă am ajuns să citesc cu mult mai multe articole din presa britanică, legate de subiectul pe care îl aveam în minte dar care pun accentul pe mult mai multe nuanțe. Inevitabil, am găsit foarte multe asemănări cu România și, totodată și foarte multe diferențe.
Articolul de mai jos se învârte în jurul moștenirii lui Walter Scott, acuzat acum, de a fi creat o țară fictivă. Care este adevărata imagine a Scoției, cea prezentată de Scott, cea prezentată de Burns? Oare nu avem și noi astfel de dileme, ciocnindu-ne de o istorie mereu inventată sau reinventă în funcție de anumite interese sau regimuri sub care ne-am aflat? O Scoție independentă sau o Scoție unită cu Anglia? Din nou, nu răsună și pe la noi astfel de întrebări? Împreună sau separat? Apoi, o altă întrebare care apare este Ce facem cu clasicii? Mai merită ei să îi citim? Dacă da, de ce trebuie să îi citim? Întrebările sunt aceleași însă modul în care ele sunt tratate este diferit.
Dacă „marele necitit”, căci așa este Scott numit acum, ocupă un amplu spațiu de dezbatere și multe editoriale, ne putem cu ușurință imagina atenția de care beneficiază „marii citiți” de acum!
Vă atenționez de pe acum că oricât m-am străduit a scurta acest articol, punând cap la cap bucățile traduse și grupându-le într-o anumită ordine, materialul rămas tot va necesita ceva timp pentru a fi parcurs. Cei curajoși, vor găsi la final și sursele în cazul în care doresc să savureze materialele originale.
Omniprezent, autor dominant al secolului al XIX-lea, Walter Scott a devenit „marele necitit” al secolului XXI.
Modul în care Sir Walter Scott a descris Scotia a devenit legendar, romanele sale istorice luând cu asalt Europa și influențând generații de artiști.
Referendumul pentru independența Scoției dar si recentul Brexit au adus din nou în atenție opera și moștenirea acestui scriitor, existând aprigi discuții și editoriale extinse în legătura cu acest subiect în presa britanică și nu numai.
De ceva vreme, unii dintre scoțienii care spuneau că „Cervantes a făcut mult pentru Spania, Shakespeare pentru Anglia dar nici unul dintre ei nu a facut nici macar o zecime din ceea ce a facut Scott pentru Scotia”, îl resping acum pe Walter Scott, considerând-ul pe Robert Burns, marele lor erou al literaturii. Ba mai mult, Scott este acum acuzat că a creat o Scoție mitică, un teren al falsului romantism, devenind astfel dușmanul declarat al naționalismului.
Posteritatea se pare că nu este foarte blândă cu Walter Scott. În 2014, la 200 de ani de la apariția romanului „Waverley”(Căpitanul Waverley, în română), Jane Austen este încă foarte citită în timp ce Walter Scott a căzut în uitare. La o conferință recentă din Aberdeen s-a adus în discuție moștenirea lui Walter Scott, mai multe cadre universitare făcând apel pentru redescoperirea creațiilor sale literare.
Există astfel, un adevărat război între tabăra pro-Scott si anti-Scott. Primii susțin că pe lângă recunoașterea influenței sale asupra culturii europene, ar trebui redescoperite și cărțile sale, deoarece Scott are la fel de mult de oferit ca și Jane Austen sau Charles Dickens. Sunt voci care susțin ca romanele lui Walter Scott au fost neglijate pentru că nu mai sunt relevante pentru viața modernă. „Viata este prea scurtă pentru a pierde timpul citind cărți vechi” mai spun. Dar doar cunoscând contribuția sa la istoria Scoției, ne putem explica cultura de astăzi a Scoției și de ce este atât de des asociată cu eroi romantici și peisaje sălbatice, sustin primii.
Alte voci susțin însă că nu e nevoie să-l citim pe Scott pentru a aprecia moștenirea sa. Viziunea sa despre Scoția a devenit atât de populară, atât de… mainstream, încât până și cei care nu au auzit niciodată de Sir Walter Scott îi simt influența. Filme precum „Bravehart” al lui Mel Gibson sau creația Pixar, „Brave” sunt parte din moștenirea sa, la fel ca și creațiile sale literare. Așa să fie oare?
Doctrina lui Scott a contribuit timp de peste un secol la cimentarea Uniunii(dintre Anglia și Scoția). Recent însă, această doctrină se confruntă cu ceea ce s-ar putea numi Braveheartism. Cu siguranță, cred unii critici și editorialiști, dacă Scott ar fi trăit să vadă aceste opinii, prezentate atât de puternic pe ecran, ar fi „tunat și fulgerat”(in formă tipărită, Scott fiind un foarte prost orator) împotriva acestei teze separatiste prezentate în Braveheart!
În timpul vieții sale, Scott a fost deseori comparat cu Shakespeare de către critici, lucru care nu se mai întămplă în zilele noastre.
Cu toate acestea, această comparație își păstrează importanța. Criticii germani(Scott și-a început de altfel cariera traducăndu-l pe Goethe) îl prețuiau pe Shakespeare pentru puterea nelimitată pe care a atribuit-o cuvântului în operele sale și nici pe Scott nu îl considerau mai prejos în aceasta artă. În Waverley, romanul său de debut care va face istorie, personajul principal este la fel de bine uzurpator al regelui și idiot al satului, moșier și soldat al clasei de mijloc, fanatic și pragmatic. În opinia Virginiei Wolf, Scott a fost „probabil ultimul romancier care a practicat marea artă shakesperiana, de a face oamenii să se dezvaluie în vorbire.” Thomas Hardy a considerat „Marmion”, al doilea poem al lui Scott, la același nivel cu „Iliada”. Americanii au fost la fel de vrăjiți, mai ales Henry Longfellow si James Fenimore Cooper. Ghoete a considerat Waverley, primul roman al lui Scott, unul dintre „cele mai bune scrise vreodată”. Stendhal l-a numit pe Scott „tatăl nostru” care „ne-a inventat pe toți”. Rossini a transformat „Ivanhoe” intr-o operă și Donizetti a făcut același lucru cu „Mireasa din Lamermoor”. Jane Austen a fost uimită de primul roman al lui Walter Scott. Deja un poet consacrat, Walter Scott se dovedea a fi și un romancier exceptional în opinia autoarei. „He has no business writing novels, especially good ones.” scrie Jane Austen „It is not fair… I do not like him, and do not mean to like Waverley if I can help it – but fear I must.”
Nu toată lumea l-a iubit însă pe Scott. Mai mulți critici au văzut în Abbotsford(moșia autorului) o înșelatorie, o reflectare a tot ceea ce considerau fals în Scott. Mark Twain a urât aproape totul despre Scott, ajungând până la punctul de a susține, mai în glumă, mai în serios că, Scott „este în mare masura responsabil pentru războiul civil american”!
Adulat sau urât cert este că în 18 ani de la publicarea lui Waverley au urmat alte 26 de romane. Primele „bestsellers” din lume au fost romanele lui Scott! Waverley va fi capul unei serii de romane, printre care și foarte cunoscutele „Rob Roy” sau „Ivanhoe”. Este considerat de mulți drept inventatorul romanului istoric modern, în care a folosit numeroase episoade din istoria Scoției, viziunea sa despre Scoția devenind parte a imaginației romantice.
Romanele sale au fost foarte bine vândute; după succesul obținut cu primul său poem a primit un avans de 1000 de guinee. Ca să întelegeți mai bine importanța sumei aveți în vedere faptul că 40 de guinee reprezenta în mod normal venitul pe an obținut de un mic fermier. Mare parte din această sumă a investit-o într-o moșie mare aflată în apropiere de Scottish Borders. O altă parte din bani ii va investi într-o editură care însă va fi puternic afectată de o criza finaciară în 1820, lasându-l cu numeroase datorii pe care se angajează să le platească eșalonat. Mutilat de accidente vasculare cerebrale își va petrece ultimii ani din viață scriind pentru a-și putea acoperi datoriile. Am putea spune că nici soarta, la fel ca și unii critici, nu i-a fost cu totul favorabilă.
Scott nu a fost primul mare romancier scoțian. În opinia lui George Orwell, de exemplu, acest titlu ar fi trebuit să ajungă la Tobias Smollett. Cu toate acestea, Waverley poate fi considerat primul mare roman scoțian. Are o temă scoțiana, deși eroul este un antierou – Waverley este un tânăr englez, iar fundalul, Răscoala iacobită din 1745, larg folosită în baladele scoțiene romanțate. Toată lumea a auzit de „Bonnie Prince Charlie”! Sau?
Însă înainte de a discuta mai pe larg despre Waverley acest roman care a dat startul așa numitei Scott-mania, să ne uităm putin peste viața autorului.
Sir Walter Scott – „Hanoverian in his head, a Jacobite in his heart”
Scott se vedea cu mândrie drept un saxon cu păr deschis la culoare, urmaș al cărui trib a fost împins la nord de frontiere de asupritorii normanzi. Era foarte mândru de sângele și originile sale. În tinerețe se pare că a împărtășit disprețul aproape fanatic al lui John Pinkerton la adresa muntenilor, a highlander-ilor. Tatăl său, căruia i-a fost ucenic în anii adolescenței, a fost de profesie avocat și, s-a îmbogățit ușor profitând de Heritable Jurisdictions Act, introdus după 1745, act care a demontat clanurile, pentru ca acestea să nu se mai poata ridica împotriva Coroanei. Nu a avut nicio remușcare în acest sens și nici nu a părut deranjat de epurările și/sau strămutările care au avut loc în Scoția după înăbușirea Revoltei iacobite.
Cu ocazia Războiului Peninsular va rămâne însă impresionat de regimentele de Highlanderi, de curajul și vitejia acestora. Își va schimba părerea și în legătură cu mostenirea celtă, lucru care se poate vedea în poemul său „The Lady of the Lake”(1810). „Noua Scoție” pe care Scott și-o imaginează acum poate cuprinde ambele elemente divergente. Ba mai mult, poate prospera, ajungând la un astfel de compromis radical.
Scott îi ura pe francezii cu care Marea Britanie s-a aflat în război pe aproape tot parcursul tinereții sale. De altfel, la prima sa ieșire din țară, echipat în noua sa uniformă, destinația sa era câmpul de lupta din Belgia unde vrăjmașul a suferit o înfrângere categorică. Și totuși, în ciuda disprețului său pentru Franța, se va căsători cu o franțuzoaică, copiii lor având dublă cetățenie. De altfel, chiar Scott dacă ar mai fi trăit ar fi fost un unionist european.
Tocmai acest amestec al unor ideologii naționale atât de complexe, l-au „făurit” pe Scott, l-au făcut să fie scriitorul care a fost, au făcut posibil ca influența lui să fie atât de puternică chiar și în afara literaturii. Dupa cum el însuși, spunea, a fost „Hanoverian in his head, a Jacobite in his heart”. Poți fi simultan îndrăgostit de două femei, avea să conchidă Waverley. Și poți fi loial și celor două steaguri naționale sau unui steag – Union Jack. „Sub care rege, Bezonian?”, întreabă epigraful în Waverley. Ambele, afirmă romanul.
Waverley romnul său de debut care va iniția Scott-mania
Scott a avut simpatii iacobite, sau cel puțin o anumită sensibilitate pentru această veche cauză. Nimeni nu a fost niciodată mai bine pregătit pentru a scrie acest roman și a spune această poveste dramatică, din momentul în care Bonnie Prince Charlie a sosit cu o mână de adepți în Scoția pentru a ridica stindardul său la Glenfinnan, până la tragedia de la Culloden și fuga periculoasă a celui învins. Primele capitole ale romanului prezintă creșterea și educația tanarului Edward Waverley în sudul Angliei. Crescut în casa unui unchi care a luat parte la Răscoala iacobită în 1715, dar care a ramas acum doar la un atașament sentimental față de această cauză, tânarul Waverley merge spre nord, în Scotia, ca ofițer în armata regelui George.
Capitolele din deschiderea cărții sunt lente, lucru care ar putea să blocheze anumiți cititori. Cititorul nu sare direct în poveste, ci într-o poveste despre poveste. Scrisă în maniera romancierului englez Henry Fielding, Scott își alocă timpul necesar pentru a sublinia schimbările pe care le va suferi Waverley. Acest ritm lent are propriul farmec și este necesar pentru că într-un anumit sens, romanul este despre educația lui Edward Waverley – și, prin extensie, despre educația cititorului. Waverley va cunoaște deziluzii și va începe să vadă lucrurile altfel decât le știa.
Odată ajuns însă în Scoția, ritmul se întețește. Există momente comice, ca de exemplu atunci cand stă la un vechi prieten al unchiului sau, iacobitul Laird de Tully-Veolan, Baron Bradwardine. Cei care nu l-au citit pe Scott sau nu l-au citit în viața de adult, cu greu cred ca el a scris și momente comice. Virginia Woolf, care adora romanele din seria Waverley, l-a considerat pe Scott un mare romancier care știa foarte bine să folosească umorul și comicul. Romancierul englez AN Wilson a sugerat că primele capitole din Rob Roy, de exemplu, sunt la fel de amuzante ca si scrierile lui PG Wodehouse.
Atunci când Waverley traversează linia de demarcație între Lowlands și Highlands, starea de spirit se schimbă din nou. Acesta este momentul de decolare. Peisajul montan sălbatic și muntos aproape ca este exotic pentru unii cititori. Acum vom intra în lumea iacobita, plina de romantism. Șeful Highland, Fergus McIvor, pare la început să fie eroul romantic care Waverley, atât de evident, nu este. Cu siguranță, impulsionat de idealista lui soră, Flora, el este un aderent elegant pentru cauza Prințului. Dar cititorul învață în curând că el este și foarte calculat și pragmatic. El pariază pe victoria Prințului, după care, cu dinastia Stuart restaurată pe tron, speră că el va fi un om mare și puternic. Învățăm astfel că unii oameni pot la fel de bine să fie iacobiti, precum hanovrezi, totul pentru avantaje personale. Scott arată ca, indiferent de partea de care se află, oamenii pot avea aceleași ambiții. În loc de romantism el ne oferă un realism sceptic.
Din acest punct, romanul are un alt ritm, rapid, pe masură ce povestea se desfășoară. Waverley este un roman foarte inteligent. Scott a fost un om cu foarte multe fațete, care știa să combine talentul de povestitor cu studiile de avocatură și filozofia iluminismului scoțian. E unul dintre acei romancieri care te fac și să gândești și să simți. În plus, el a reușit să vadă Scoția ca un intreg și a reușit atât de bine să arate că, deși această țară a fost atât de des bruscată sau chiar, cu amărăciune, divizată de-a lungul istoriei, cu toate acestea a reușit să se desprindă din aceste conflicte, nereflectând victoria absolută a unei părți ci moștenirea lăsată generațiilor viitoare de ambele părți. „Waverley” demonstrează asta; iacobitii sunt înfrânți, modelul scoțian al clanurilor este distrus, societatea din Highlands este transformată. Cu toate acestea, imaginea pe care Scoția o prezintă acum lumii, este reprezentata de ceea ce este iacobit și highland, adică exact ceea ce s-a încercat a fi stârpit, înlocuit, transformat.
Waverley este un om slab(to waver – a șovăi, a ezita, a oscila). Edward Waverley șovăie între două femei, pasionala și fanatica iacobită Flora și sensibila Rose, la fel ca și highlanderii care oscilează între eroism romantic și pragmatism. Ba mai mult, se îndragostește în timp ce se preface a fi îndrăgostit. Indecis, se află în acest triunghi amoros care îl slăbește. În afara lui însă este pragmatic și deschis. Unionismul, în viziunea lui Scott, fundamentul statului modern britanic își are originea în dileme complexe, șovinism, entuziasm, un anumit sentimentalism. Viitorul, credea Scott, stă într-o anumită slăbiciune a voinței și chiar într-un anumit grad de auto-trădare.
Scott nu ezită în a afirma despre personajul său că este „o bucată de imbecilitate”. Însă tocmai slăbiciunea lui Waverley este cea care forjează puterea de durată a Uniunii. Loial ambelor țări, el este și un tradator al ambelor. La Bătălia de la Prestonpans, poartă un kilt(tartan Stewart, cel mai probabil) în locul celebrei tunici rosii și ucide soldați englezi. Pentru trădare ar trebui să-și piardă capul, la fel ca și Fergus, dar el supraviețuiește și trăiește fericit. Se căsătorește cu Rose(Flora, între timp, se retrage la o mănăstire) și comandă un portret al lui Fergus, unui artist de renume. După ce închină un pahar cu regele, Edward se retrage și cu ochii umeziți de lacrimi contemplă portretul lui Fergus, camaradul său, amintindu-și bătăliile pe care le-au dus împreună. Dar acesta, acum, este trecutul. Un soldat englez care sfârșește prin a-l sprijini pe Charles Edward Stuart si Revolta iacobită din 1745 dintr-un amestec de romantism donquijotesc și o anumită irascibilitate personală, deși înfrănt, Edward Waverley este acum omul viitorului. Nici englez, nici scotian, ci britanic!
Waverley este un roman extrem de ciudat; desigur simpatiile lui Scott sunt vizibil Unioniste, el încearcă să introducă caractere non-engleze cititorului englez, istorii și obiceiuri străine acestuia tocmai pentru a cimenta această Uniune prin înțelegere reciprocă. Cu toate acestea, mare parte a succesului de care s-a bucurat Waverley, a stat tocmai în sublinierea diferențelor dintre englezi și scoțieni. Scoția este acel loc care îl schimbă pe Waverley. În multe dintre romanele lui Scott, în încheiere, nunta unește adversarii politici. Pentru Scott însă, istoria nu este doar un loc în timp și spațiu în care trăiesc personajele sale, ea este ceva care acționează asupra vieții lor. Printre altele, Waverley este și un studiu de razboi. În „The Achievement Of Sir Walter Scott”, criticul englez, AOJ Cockshut a scris: „Waverley arată războiul în toate aspectele lui, implicațiile sale culturale, splendoarea lui, absurdul lui, tristețea lui. Acesta are un loc unic în literatura noastră, deoarece combină pătrunzătoare inteligența analitică cu prezentarea plină de compasiune a tuturor sentimentelor provocate de război”.
Dacă vrei să înțelegi Scoția atunci trebuie să îl citești pe Scott!
Pentru străinii și turiștii care vor să înteleagă Scoția, jurnalistul Allan Massie, recomandă lectura romanelor din seria Waverley. Același îndemn îl avea și pentru scoțieni în pragul referendumului pentru independența Scoției.
În opinia lui și a multora, Waverley este un roman mare, tocmai pentru că în el istoria nu are doar rol de decor. Scott a fost în permanență preocupat să exploreze semnificația episoadelor istorice care i-au aprins imaginația în copilărie când, a întâlnit mulți oameni care „au fost cu Prințul”. Nu de puține ori romanul pare să fie mai degrabă o amintire decât o ficțiune. În Waverley și alte două romane care au în prim plan Revolta iacobită, Rob Roy și Redgauntlet, Scott, în ciuda unei implicări emoționale în vechea cauză se recunoaște ocolit de istorie. Acceptând ideile iluministe ale progresului social și moral, el își dă seama că atașamentul sau față de cauza iacobită este atașamentul față de o societate apusă. Se vorbește în timpul nostru despre o ciocnire a civilizațiilor. Waverley dramatizează exact un astfel de conflict ajutându-ne să înțelegem mai bine conflictele contemporane, fiind deci, un roman pentru toate timpurile.
Romanul în sine este de o importanță istorică. Influența lui, întărită de romanele care au urmat într-o succesiune rapidă, a fost extraordinara. S-a răspândit în toată Europa, din Franța până în Rusia. În Franța, Dumas, Balzac și Hugo sunt, evident, moștenitorii lui Scott. Alessandro Manzoni, autorul romanului clasic, „I Promessi sposi”, a spus că nu s-ar fi gândit niciodata să scrie un roman, dacă nu l-ar fi citit pe Scott.
Desigur, nu toata lumea, considera Waverley un mare roman. Chiar și unul dintre biografii lui Scott, Hesketh Pearson, găsește acest roman ca fiind „una dintre lucrările sale puțin interesante”, un roman chiar „imatur”. În opinia lui Pearson însă „Abatele” ar fi unul dintre cele mai bune romane ale lui Scott, fapt cu care puțini alți critici par a rezona.
La fel ca si in cazul lui Shakespeare nu se poate ajunge la un consens general cu privire la cele mai bune sau cele mai proaste lucrări ale lui Scott. Ivanhoe, de exemplu, a fost mult timp cel mai popular roman, adaptat pentru scenă, pentru operă, filmat mai des decât oricare din celelalte romane. Cu toate acestea, astăzi îi jenează pe unii dintre admiratorii săi, și nu doar pentru că Tony Blair l-a numit a fi cartea sa preferată, ci pentru că este incredibil de nerealist și de inexact din punct de vedere istoric. Cert este însă că în ciuda artificialității sale, captivează fantezia. Indiferent de păreri, se poate însă afirma, aproape cu certitudine că Waverley se află printre primele 3 cele mai bune romane ale lui Walter Scott.
Toleranța politică a lui Scott a devenit un brand actual și în zilele noastre. „The Big Society” (“we’re all in this together”) portretizează cel mai bine crezul lui Scott.
A incearcat să aducă și Țara Galilor în această Uniune, scriind „The Betrothed”. Se simte însă lipsa lui de interes și dragoste pentru această țara care nu-l interesează. În Irlanda, a fost întâmpinat cu multe politețuri, la vizita sa din 1825, dar el a simțit că irlandezilor de origine celtă le lipseau căpeteniile clanurilor care au unificat muntenii într-o solidaritate de clan, aceeași solidaritate care ulterior a devenit una dintre pietrele de temelie ale Uniunii. Incurabila frondă irlandeză era privită de Scott drept o permanentă amenințare la adresa Uniunii. Irlandezii se vor răscula tot timpul, e în natura lor. Fiul său era – în timpul vizitei sale din 1825 – ofițer în armata britanică, staționat în Irlanda, pentru a înăbuși orice revolte.
Regatul Unit al lui Scott era unul anglo-scotian.
Moștenirea lui Walter Scott – Scoția, așa cum este ea privită astăzi
Walter Scott este cel care a modelat modul în care Scoția este privită astăzi din exterior, dar și modul în care scoțienii se privesc pe ei. După eșecul Revoltei iacobite din 1745, scoțienii – în special cei din Highlands, au fost priviți drept primitivi și trădători. Prin Waverley, Walter Scott schimbă această percepție, înfățisându-i drept romantici loiali crezului lor, care trăiesc într-un peisaj de o frumusețe sălbatică. Walter Scott reușește însă mai mult decât atât, reușește ceea ce toată lumea considera imposibil. Reușește să organizeze nu doar vizita Regelui George al IV-lea la Edinburgh în 1822 – un eveniment istoric, ultima vizită în Scoția a unui monarh englez avănd loc cu aproape două secole în urmă – dar și să îl convingă pe acesta să poarte un kilt tartan – din nou o premieră istorică, „uitându-se” astfel de prevederile infamului „Tartan Act”! Astfel, putem spune ca devine un fel de fashion trendsetter, această modă păstrându-și continuitatea chiar și până în zilele noastre.
Scott reușește să influențeze până și modul în care englezii se privesc pe ei. El este cel care a inventat expresia „Războiul celor două Roze”(The War of the Roses), iar ideea unui Robin Hood luptător pentru libertate împotriva opresiunii își are originea în celebrul său roman „Ivanhoe”. Lucrările sale prezintă Evul Mediu într-o lumină nouă, arhitectura sa fiind adoptată ca „stil national” și integrată în reconstrucția Palatului Westminster în 1835.
„Scott-mania” ne-a dat moda, dansurile și, nu în ultimul rând, industria de tusim a Scoției. Timp de peste 30 de ani se poate spune ca Walter Scott „a fost servit în supra-doză” în toata lumea vorbitoare de limbă engleză, până s-a ajuns la saturație. Foarte puțina lume îl mai citește pe Scott, există însă o mulțime de adaptări/readaptari ale operei sale pentru micul și marele ecran.
Până în 2032 vom avea parte de mai multe bicentenare în onoarea lui Walter Scott.
Stuart Kelly, autorul volumului „Scott-Land”, într-un editorial semnat pentru The Guardian ne invită la lectură. La 200 de ani in 2014 de la publicarea romanului Waverley acesta este la fel de actual. Foarte multă lume consideră romanele lui Scott niste relicve pline de praf, dar există încă o mulțime de motive pentru ca lumea să-l citească. Probabil titlul de „Sir” are un efect negativ asupra multor cititori, mai crede acesta. Atunci cănd oamenii văd „Sir Walter Scott” pe coperta unei cărți automat se ciocnesc de anumite prejudecăți și idei preconcepute care țin de privilegiul aristocratic, infatuarea plictisitoare, conservatorismul arhaic, frazarea pretențioasa. Poate dacă lucrările sale ar fi publicate sub celelalte nume pe care autorul le folosea „Vrăjitorul Nordului”, „Marele necunoscut”, poate atunci cititorul ar putea aprecia corespunzător munca uimitoare a lui Walter Scott. Waverley nu este un precursor al marilor romane victoriene, el este dezvoltat direct din rădăcinile radicale ale secolului XVII. Doar să citim primul capitol din Waverley și mare parte din prejudecățile noastre se vor risipi, ba mai mult vom descoperi începutul unei relații de lungă durată si o fructuoasă experiență livrească, ne asigură Kelly.
În ceea ce privește identititatea Scoției, dacă țara lui Scott („Scott-land”) este una falsă, atunci la fel de falsă este și noua alternativă naționalistă, oferită de operele lui Burns sau de imaginea prezentată în „Braveheart”. Poetul Edwin Muir sesiza acum 70 de ani, un vid in inima Scoției, vid care încă mai există. Dar, Muir, deși i-a numit pe Scott și pe Burns „falsi barzi ai unei națiuni fictive”, a recunoscut geniul lui Scott. Pentru ca Walter Scott a fost un geniu!
Cei care poate au devenit curioși si doresc sa citească „Căpitanul Waverley” pot găsi cartea doar la anticariat.
Surse:
the-tls.co.uk, theguardian.com, theday.co.uk, economist.com, scotsman.com[1], scotsman.com[2]
*imagine header – Lithograph of Stirling Castle by T. Picken after G. F. Robson, 1847-1854, Corson Collection, TBC/Main Library/Special Collections, Lawson, J.P. Scotland Delineated: In a Series of Views by Clarkson Stanfield. London: J. Hogarth, 1847-1854 | The University of Edinburgh Image Collections
www.dinmansarda.com
- Afganistan. De pe hippie trail în cimitirul speranțelor (recomandări de lectură) - 25 august 2021
- Scriitori români pe frontul Primului Război Mondial - 29 noiembrie 2018
- România văzuta de străini - 31 ianuarie 2018
Foarte interersant articolul….
Multumim pentru feedback!